Salvaţi Icoanele Copiilor! – împotriva discriminării majorităţii

Ovidiu Sferlea

Par exemple

O vizită întâmplătoare într-un cunoscut spital public parizian poate oferi muritorului neavizat din România destule surprize. Fără a intra în detalii, să spunem că dezolarea pe care am resimţit-o cu toţii faţă de mizeria spitalelor autohtone şi sentimentul românesc că ea ar fi unică în Europa trebuie mult relativizate. Au şi alţii spitalele lor. Altceva m-a izbit însă şi mai tare. În incinta spitalului, fresce pornografice acopereau amândoi pereţii holului unui corp în care s-a nimerit să intru. De la grotesc la macabru nu mai erau decât doi paşi: după colţ, jumătatea unui sicriu gol, camuflat pe trei sferturi de un carton aruncat deasupra. Locul respira un aer greu, de destrămare. Nu, orice-aţi crede, nu era morga.

Altă întâmplare. Căsătoria unor prieteni, într-o sală a primăriei din Blanc Mesnil, suburbie a Parisului a cărei primăriţă este şi capul Partidului Comunist Francez. De deasupra estradei oficiale, nudul unei femei domină languros încăperea. Nelămuriri? E vorba, de fapt, de un imn închinat frumuseţii, după cum avea să tâlcuiască funcţionarul care oficia ceremonia.

Să presupunem acum că ar exista şi în Franţa un organism care s-ar ocupa cu modul în care sunt decoraţi pereţii instituţiilor publice, ba chiar cu stabilirea canonului înjurăturilor recepte acasă sau în maşina personală, ceva de genul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării(CNCD). Să ne mai imaginăm şi că un cetăţean, ofensat de “atmosfera degradantă” instaurată de aceste imagini, ar depune o plângere la CNCD şi ar cere ca ele să fie scoase din toate instituţiile publice. O motivaţie plauzibilă ar fi că imaginile cu pricina sunt discriminatoare faţă de cei care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri etice/estetice/religioase şi nu se recunosc în ele. În bună logică, CNCD ar trebui să-i dea dreptate şi să recomande ca Adunarea Naţională a Franţei să legifereze împotriva acestui tip de situaţii.

Citeste mai mult »

Mirel BĂNICĂ

Criza icoanelor, percepută ca efect al interacţiunii dintre religie şi provocările modernităţii, nu este specifică României şi nici nu reprezintă o noutate în Europa. Astfel, în Anglia anilor 1980, mai multe grupuri de presiune s-au opus energic tentativelor de regularizare şi reformare a învăţământului religios în şcoli stipulate de celebrul „Syllalbus din Birmingham”, considerând că ele ameninţă moştenirea culturală britanică şi „certitudinile morale” ce stau la baza menţinerii ordinii sociale. Mai recent, în toamna anului 2003, Italia a fost zguduită de „afacerea crucifixului”. Pe pereţii sălilor de clasă din Italia se găseşte în mod tradiţional, expus un crucifix. Un italian locuind într-un mic oraş de provincie din centrul Peninsulei, recent convertit la islam, a propus cu patima şi tenacitatea specifică tuturor convertiţilor, eliminarea acestui simbol religios în sălile de clasă frecventate de copiii săi. Reacţia imensei majorităţi a presesi şi principalilor lideri de opinie italieni a fost unanimă: dincolo de simbolul religios pe care-l reprezintă, crucifixul este o emblemă a identităţii culturale şi religioase a Italiei. Interesant este de remarcat şi faptul că această criză a declanşat în Italia a veritabilă modă vestimentară, toţi italienii întrecându-se în a purta cruciuliţe-crucifixuri de diferite dimensiuni; decoltatele animatoare ale emisiunilor de divertisment italiene au fost printre primele a se lansa în aceasta modă de circumstanţă. La fel ca şi în cazul românesc, în valul de emoţie care a cuprins mass-media din Italia, Biserica a fost cea mai nuanţaţă şi moderată în luările sale de poziţie şi în aprecieri. Dincolo de războiul mediatic al simbolurilor religioase, ne putem întreba dacă în acest caz precis nu este vorba de un paradox al „laicităţii” în varianta italiană. Stat laic? Da, dar fără a pune în discuţie reprezentarea socială a religiei ca matrice a identitaţii naţionale.

Utilitatea crizei în înţelegerea faptului religios contemporan

Expresia „fapt religios” este din ce în ce mai utilizată în dezbaterea actuală europeană legată de religie, în ciuda ambiguităţii recurente lăsate moştenire de cei care au utilizat-o iniţial (Durkheim, Mauss), dar şi a „neutralităţii sale compromiţătoare”, după cum scria recent eseistul şi „mediologul” francez Regis Debray. Faptul religios desemnează o realitate umană observabilă, inserată într-un context istoric şi geografic particular, dar şi un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, faptul religios este un subiect al cunoaşterii, mijloc eficace de înţelegere aprofundată a unei civilizaţii sau al unei societăţii.

Citeste mai mult »

Dezbatere pe tema Icoanelor in Scoli. Inregistrarea emisiunii difuzate duminica 24 iunie pe Radio Romania Actualitati sub genericul “Luminile nopţii – cultură şi spiritualitate”. Realizator Cristian Curte. Invitati: Victor Roncea, coordonator, Asociatia Civic Media; Dragos Tacaluta, avocatul Asociatiei Studentilor Crestini Ortodocsi din Romania. Intervenienti telefonici: Csaba Astalosz, presedinte, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii si Emil Moise, profesor.

Ascultati inregistrarea emisiunii – clic dreapta / save as…

Ioachim Arnăutu [preluare de la ro.altermedia.info]

Iconoclasmul în primul mileniu creştin

După marile dispute hristologice din primele secole creştine (arianismul, nestorianismul, monofizismul etc), la care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au răspuns în chip limpede şi desluşit, arătând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, în secolul al VIII-lea izbucneşte cu violenţă un alt conflict, legat de reprezentarea Lui, a Maicii Sale şi a sfinţilor în icoane – iconoclasmul (lupta împotriva folosirii icoanelor în cultul Bisericii).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au gândit arta creştină ca o ilustrare a învăţăturii Bisericii, astfel că icoana nu este un simplu accesoriu cultic, nici nu are menirea de a împodobi lăcaşurile de cult, ci este o mărturisire de credinţă ortodoxă, cu un profund caracter dogmatic. Fiind purtătoarea unui mesaj dogmatic, icoana a avut dintotdeauna rolul de a îndruma omul către cele dumnezeieşti şi de a oferi modele cât mai accesibile şi uşor asimilabile.

Datorită înălţimii învăţăturii ortodoxe, încă de la începuturile creştinismului, au existat tendinţe iconoclaste, ce s-au menţinut în comunităţile montaniştilor, novaţienilor sau paulicienilor. Apariţia unui curent iconoclast puternic la nivelul Bisericii ca întreg a fost doar o chestiune de timp, care avea nevoie de un context favorabil pentru a se manifesta.

Citeste mai mult »

de Nicolae Dragusin, Romania Libera, sambata, 13 ianuarie 2007

Polemicile iscate pe marginea prezentei simbolurilor religioase in institutiile publice de invatamant reflecta o dezbatere subreda, cu foarte multe fisuri si, intr-o oarecare masura, pe fondul unor firave perspective teologice.

Cu toate imperfectiunile sale, dezbaterea nu ar fi intrat atat de evident in atentia publica daca nu ar fi pornit de la un principiu care poate constitui esenta modernitatii: separarea statului de Biserica. Faptul ca statul si Biserica sunt doua entitati distincte care trebuie sa colaboreze doar atunci cand este in discutie binele colectiv care porneste intotdeauna de la persoana umana, este un lucru asupra caruia intr-un mod aproape unanim s-a cazut de acord. Daca scopul este acceptat, metoda este cea care divizeaza.

Scrisoarea pe care un cadru didactic de la un liceu agricol din Buzau a adresat-o Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) si care, de altfel, constituie nucleul dezbaterii, considera ca prezenta icoanelor in institutiile publice de invatamant sugereaza absenta unei neutralitati a statului in raport cu Biserica. Asumarea acestei opinii se poate face probabil doar prin ignorarea unei realitati evidente: icoana este un obiect care are valoare spirituala doar daca crezi in ceea ce reprezinta. Altminteri, poate fi o lucrare artistica in fata careia poti avea o atitudine critica, laudativa sau neutra. Nu este deloc mai putin adevarat ca icoana reprezinta unul din putinele obiecte de cult asupra carora Biserica nu are drept exclusiv de producere si comercializare. Asta inseamna ca icoana poate face oricare dintre noi fara ca Biserica sa aiba vreo implicare, in afara de actul simbolic al sfintirii ei. Singurul fir de legatura dintre cele doua (icoana si Biserica) il constituie revendicarea de la o realitate comuna. Icoana transmite realitati care stau la baza intemeierii Bisericii (Crestine). Aceasta legatura sensibila este reglementata de Erminie, adica regula picturii care poate fi chiar “incalcata” in situatiile de exces de imaginatie si spiritualizare. Altfel, cum ne putem explica ca doar mesterii iconari romani realizau acum mult timp chipuri de oameni fie cu trei ochi, fie cu trei maini pentru a simboliza Sfanta Treime? In plus, daca sunt locuri unde icoanele sunt prezente, nu se intampla pentru ca Biserica a venit si le-a impus sau statul le-a cerut. Ele sunt acolo deoarece anumite persoane le-au dorit, iar altele le-au agreat.

Citeste mai mult »

Opinii ale educatorilor şi elevilor într-un liceu şi la o grădiniţă din Botoşani despre încercările de a scoate icoanele din şcoli

Iată rezultatele unei anchete realizată de subsemnatul la două unităţi şcolare din Botoşani – Liceul Pedagogic şi Grădiniţa nr. 5. Cred că, dacă opinia unui profesor din Buzău contează atât de mult – la fel de mult pot cântări şi opiniile unor educatori şi elevi din alte şcoli şi din alte localităţi.

Radu Căjvăneanu, jurnalist

Icoana ce ne ocroteşte

Şcoala Normală „Nicolae Iorga”, cunoscută îndeosebi sub numele Liceul Pedagogic, este o unitate şcolară reprezentativă a municipiului Botoşani. Am căutat să aflăm părerea mai multor profesori şi elevi vizavi de noua provocare lansată la adresa credincioşilor din România, referitoare la prezenţa icoanelor şi a simbolurilor religioase în şcoli. Iată opiniile consemnate la faţa locului:

“A scoate icoana din şcoală înseamnă a scoate ceva din sufletul românului”

Doamna profesoară Viorica Corolea, profesor psihopedagog:
- Consider nedemnă această propunere de eliminare a icoanelor din şcoli. Este o acţiune jignitoare, în primul rând pentru originea naţiunii române. Şi, în al doilea rând, pentru tradiţia şi civilizaţia românească. Cultura română este o cultură europeană care s-a format prin creştinism, prin respectarea unor reguli de conduită şi norme morale. Se ştie, din istoria civilizaţiei noastre că primele cărţi româneşti au apărut în sânul bisericilor. Primele caractere din limbajul slavon s-au transformat apoi în caractere latine tot în sânul Bisericii. A scoate icoana din şcoală înseamnă a scoate ceva din sufletul românului.

Citeste mai mult »

George Roncea, Atac, 8 decembrie 2006

De Sarbatorile creştine ale românilor, o institutie a statului (român) a decis interzicerea afişării icoanelor şi insemnelor religioase in şcolile copiilor noştri. La 17 ani de la insurecţia tinerilor din Decmbrie 1989, un grup de bolşevici de rit nou a readus interdicţiile partidului comunist in viaţa noastră publică.

O victorie istorica” – asa numea Gabriel Andreescu, recent, hotararea unui organism al statului prin care se cere interzicerea icoanelor si crucilor din scolile copiilor nostri. Este discutabila plasarea lui Andreescu in vreo categorie clara, dar ceea ce este evident este ca domnia- sa este un campion de temut. Un campion al tuturor cauzelor care implica minoritatea de orice fel. Campion al dracului (de iscusit), ar zice romanul simplu. A fost aparatorul lui Bivolaru si al MISA (minoritatea ioghinilor), aparatorul ungurilor (minoritatea maghiara) – desi nu prea aveau nevoie de ajutorul sau, l-au tot premiat pentru asta; aparatorul homosexualitatii (minoritatea barbatilor care prefera sexul anal si oral – si reciproca – cu persoane de aceeasi factura), aparatorul tezelor sovietice cu privire la Republica Moldova (in beneficiul minoritatii “moldovenilor” asa-zisei republici) etc. s.a.m.d.

Paul Goma, celebrul luptator anticomunist, il numea pe Andreescu “industrias al drepturilor omului”, “salariat (in curand pensionar) al Drepturilor omului (din Romania)”. Il citez in continuare pe Goma, deoarece portretul creionat de acesta este fara egal: “Dupa Gabriel Andreescu – doar minoritarii din Romania, nu si majoritarii au dreptate; dreptate au numai ungurii, numai evreii (bietii tigani, desi minoritari, ei vor fi folositi, dar “dreptate” nu nu vor avea vreodata) – nu si romanii atunci cand cer stabilirea si recunoasterea adevarului despre rolul evreilor in anul de cumplita ocupatie sovietica a Basarabiei si Bucovinei de Nord, incepind de la 28 iunie 1940; despre rolul ungurilor in Transilvania de Nord, ocupata de ei (nu de “fascisti”, nici de “horthysti”, ci de unguri) la 1 septembrie 1940 – precum si adevarul despre responsabilitatea romanilor si a ungurilor in persecutarea-masacrarea evreilor si a tiganilor”.

Citeste mai mult »

Teodor Baconsky: Jos icoanele?, Dilema Veche, nr 149/01.12.2006

“Zugravirea” divinului a devenit posibila si pastoral dezirabila gratie întruparii Cuvîntului. Asa suna – în termenii de azi – vechea hotarîre a Sinodului VII Ecumenic (tinut la Niceea, în 787). Prin acea învatatura, sanctionata dogmatic, Biserica înca unitara a pus capat unui conflict cunoscut în istoria sa drept “criza iconoclasta”. Certurile pe aceasta tema au aparut înca din primele secole. Epifaniu de Salamina era “iconoclast”. Ioan Damaschinul a fost “iconodul”. Cînd bazileii însisi au pus la îndoiala cultul icoanelor, Bizantul a luat foc. Disputa nu era nici pur teologica, nici pur estetica. Avea o dimensiune psihologica (omul e mai sigur pe el daca nevazutul capata un chip). Avea si o latura politica, pentru ca puterea vrea nu doar reprezentanti, ci si reprezentari.

În arta religioasa, ortodocsii au ramas la doua dimensiuni. Occidentalii au admis pe deasupra statuarul hagiografic. Mai tîrziu, protestantii s-au întors la iconoclasm, abolind orice înfatisare, fie ea icoana, statuie de sfînt sau crucifix. O mare parte din aceasta mostenire a cimentat mentalitatea laicismului modern si revolutionar. De la 1789, pîna la distrugerile republicane din Spania razboiului civil si persecutiile staliniste, europenii au tot casat “idoli”, pe care i-au înlocuit cu mai sanatoasele dictaturi omenesti.

Citeste mai mult »

Dan Pavel: Intre “political correctness” si “moral idiocy”, aparut in Ziua, 04.12.2006

Initiativa scoaterii icoanelor din scolile de stat invoca ideologia drepturilor universale ale omului, dar este o dovada de “moral idiocy”.

Acum 60 de ani, sub talpa lui Stalin, NKVD, GRU si a Armatei Rosii, se dicta interzicerea Bisericii Romane Unite cu Roma, scoaterea din scoli a icoanelor, intemnitarea clerului ortodox, catolic, greco-catolic, protestant etc., dupa care au urmat decenii de persecutii ale statului ateu, care au culminat cu daramarea bisericilor, din ordinul dictatorului comunist Ceausescu. Nu intamplator, la Revolutia anticomunista s-a iesit la Universitate cu crucea si icoana. Recastigand libertatea credintei si libertatea de exprimare, cetatenii din Romania si-au exprimat constant increderea in Biserica. Cei care au luat in serios initiativa profesorului Moise (Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, dar si cateva organizatii ale societatii civile sau intelectuali civici) nu si-au dat seama (sau nu le pasa) ca ofenseaza sensibilitatea religioasa a majoritatii. In numele unei minoritati inventate, care nu a fost nici macar consultata vreodata, s-au facut “recomandari” cu ambitii coercitive, fara a se tine cont de singura reduta etica a moravurilor nationale.

Nu am pus la indoiala rationamentele abstracte universaliste ale drepturilor individuale. Dar tot asa le-am dat dreptate si neoconservatorilor americani, al caror rationament abstract si universal i-a impins sa-l inlature de la putere pe Saddam si sa impuna democratia in Irak. Si acolo s-a spus ca democratia e universala. Insa tot o dovada de “moral idiocy” a fost, din moment ce s-a ajuns la dezastrul razboiului civil, al atentatelor si crimelor zilnice, al mortilor civili etc. Si marea ideologie comunista a emanciparii universale era “politically correct” la modul absolut, dar a produs regimurile totalitare si cele mai multe crime (peste 100.000.000 de morti, estimare minimala din “Cartea neagra a comunismului”), Gulagul, a nenorocit natiuni, categorii si clase sociale, minoritati, indivizi. Ideologia comunista a fost suprema “moral idiocy” din istorie.

Citeste mai mult »

Dan Ciachir: De la KGB la ONG, , aparut in Ziua, 29/11/2006

Saptamana trecuta, cand discutiile despre scoaterea icoanelor din scoli erau in toi, am citit in manuscris romanul autobiografic al scriitorului Boris Buzila, “Sita”.

O carte remarcabila, inclusiv sub aspect literar, despre drama Basarabiei. Dupa retragerea pasiva a trupelor noastre dintre Prut si Nistru, apare acolo ocupantul: Armata Rosie impanzita de agenti KGB, mai precis NKVD, cum se numea Securitatea sovietica pe atunci. Una din primele griji ale acesteia a fost scoaterea icoanelor din scoli. “Timp de cateva zile – povesteste scriitorul -, invatatorii ramasi pe loc au fost chemati la cursuri de pregatire. Acestea s-au tinut in sala cea mare a Casei Corpului Didactic… Pe scena, la o masa acoperita cu stamba rosie, activisti veniti de dincolo de Nistru cautau sa le explice fostilor educatori romani cam ce-ar trebui sa faca pentru a deveni educatori sovietici. Trebuia sa se intoarca in clasele de unde fusesera scoase tablourile istorice cu scene din trecutul nostru, harta Romaniei Mari si, bineinteles, icoanele, cu ceva-ceva, ca o “flacaruie” (“ogoniok”) din lumina care venea “de la Rasarit”. Cateva zile mai tarziu avea loc in satul basarabean Saliste si prima inmormantare ateista: trupul bunicii memorialistului era coborat in pamant fara preot si fara pogrebanie.

Deosebirea dintre demersul blasfemiator – propunerea scoaterii icoanelor din clase – al ONG-urilor neoiconoclaste romanesti si acela al ocupantului sovietic este doar de ordin butaforic: stamba rosie. In plus, cei dintai au propria lozinca: “discriminare”.

Necrestinii, care intrunesc doar cateva procente din populatia Romaniei, ateii declarati (sub un procent), se simt jigniti de insemnele crestine ale covarsitoarei majoritati. Daca vad crucifixe, icoane, ii apuca deochiul, ii ia cu ameteala si cu sughit…

Citeste mai mult »

Daniela Sontica: Doar dracul fuge de icoane si de tamaie, aparut in Jurnalul National – 27.11.2006

Nu exista o lege care sa interzica afisarea icoanelor si simbolurilor religioase in locuri publice. Dreptul la libertatea de constiinta religioasa contra dreptului la aceeasi libertate.

Cand intra la ora, Emil Moise le spune elevilor: “Daca nu dati icoana asta jos de pe perete, nu va tin ora!”. Stim acest lucru de la Paul Negoita, inspectorul scolar pe probleme de religie de la Buzau, caruia i s-au plans atat profesorii de religie si dirigintii, cat si copiii care sunt astfel intimidati de profesorul amintit.

PROCESE. Emil Moise preda filosofia la un liceu cu profil agricol din Buzau si are acest ideal: vrea sa dispara toate icoanele de pe peretii claselor in care intra. Si orice desen cu tenta religioasa ori cruce sau altceva care aminteste de Dumnezeu. Daca le vede pe holurile scolii, se enerveaza si mai tare. Nu se mai simte liber in constiinta sa religioasa. Sustine ca nici copiii nu sunt liberi daca vad icoanele acolo. S-a hotarat de aceea sa ceara scoaterea acestora din spatiile de invatamant. A intentat doua procese Inspectoratului Scolar Judetean Buzau. Inspectorul Negoita: “Au fost doua acuzatii: prima – ca fiica dansului ar fi lezata in drepturile sale de prezenta simbolurilor religioase, iar a doua – legata de ceilalti copii, care crede dansul ca ar fi si ei lezati in drepturile lor. Instanta a respins cererile sale, intai pentru ca nu avea baza legala, iar apoi, solicitarea venea din partea unui parinte ortodox, copilul lui mergea la orele de religie, iar el, ca parinte, nu a facut cerere pentru ca fiica sa sa nu mearga la aceasta ora, conform legii. A fost respins si al doilea cap de cerere: nu s-a putut constata care erau drepturile incalcate ale celorlalti copii, intrucat nu a fost nici o cerere din partea parintilor lor. Si nici la Inspectoratul Scolar Judetean Buzau nu exista vreo plangere sau reclamatie de acest gen”. Emil Moise nu numai ca nu vrea icoanele pe peretii claselor de curs, dar si ora de religie in sine il deranjeaza. “Desi spune ca nu are nimic cu ora de religie, el a depus numeroase memorii pentru ca sa nu mai existe titularizare pentru aceasta ora”, spune inspectorul Negoita. “Nu se incalca nici un drept al nimanui in scolile de la Buzau. Este normal ca elevii, cu dirigintele lor, la inceputul anului scolar, cand primesc sala de curs, sa o infrumuseteze cum vor. Si daca ei vor sa puna o icoana, nu ii opreste nimeni, dupa cum nimeni nu ii obliga sa o faca”, mai spune pr. prof. dr. Paul Negoita.

Citeste mai mult »

Victor Roncea: In numele Sfantului Apostol Andrei, articol aparut in Ziua, 27/11/2006

In ce prapastie a moralei, curba aberanta a timpului, gulag al spiritului a cazut Romania de suntem nevoiti sa luam azi apararea sfintelor icoane, ca primii dreptcredinciosi refugiati in catacombele crestinatatii?

Deasupra noastra, Dumnezeu si sfintii, cu noi, in Gradina Maicii Domnului – Romania, Apostolul Andrei si ingerii, sub noi, moaste nenumarate de martiri si sfinti romani. Ce trebuie sa dovedim? Si cui?

O gasca de anti-crestini teleghidata din afara tarii atenteaza subuman la esenta natiunii, ca si precursorii ei artizani ai “Experimentului Pitesti”. “O agresiune a dusmanilor dinauntru si din afara tarii, angajati impotriva credintei noastre, a parintilor, bunicilor si inaintasilor nostri” la care nu trebuie sa cedam cu nici un chip, spune mentorul ZIUA, academicianul Balaceanu-Stolnici. Prima lovitura fatisa: Icoanele, Sfanta Cruce, Steaua lui David, Semiluna. Altele sunt pe teava tunului bine lustruit de neo-ateii comunisti in numele “drepturilor omului”. Si Lenin si Stalin tot asa au inceput, militand pentru “egalitate”. Confratele lor de crima, Hitler, nu s-a lasat mai prejos in anti-crestinism. Milioanele de oseminte lasate in urma de totalitarimul impus de niste minoritati ideologice sangeroase fara de Dumnezeu spun totul. Te uiti la mana asta de desradacinati si te intrebi: cum i-a gasit Soros pe toti?!

Dusmanul de moarte al societatilor pseudo-deschise ale lui George Soros – dupa cum este arhicunoscut in sferele de putere mondiala – este republicanul George W. Bush. Astazi, in urma atacului anticonstitutional lansat de lustragiii lui Soros in Romania, intelegem mai bine de ce il ataca visceral pe Bush: pentru neo-conservatorismul sau. Neo-conservatorismul este optiunea politica a generatiei 1989-1990, care pare sa rasara iar in Romania post-decembrista, buimaca dupa gargara prelungita a unor doctrine nesustinute de realitate si ametita de populismul si demagogia impostorilor de profesie, din toate mediile.

Citeste mai mult »

Scoateţi icoanele şi puneţi poze cu Bahmuţeanca!, Gabriel Stănescu – Ziua, 24.11.2006
Omul religios în societatea deschisă, de Bogdan Teleanu – Ziua, 24.11.2006
Ce vreţi să vă aducă Moş Gerilă?, de Adrian Pătruşcă – Ziua, 24.11.2006