Search

Integrismul laic. Despre cazul francez

15/10/2007

Ovidiu Sferlea

INTEGRISMUL LAIC. DESPRE CAZUL FRANCEZ

Par exemple

O vizita întâmplatoare într-un cunoscut spital public parizian poate oferi muritorului neavizat din România destule surprize. Fara a intra în detalii, sa spunem ca dezolarea pe care am resimtit-o cu totii fata de mizeria spitalelor autohtone si sentimentul românesc ca ea ar fi unica în Europa trebuie mult relativizate. Au si altii spitalele lor. Altceva m-a izbit însa si mai tare. În incinta spitalului, fresce pornografice acopereau amândoi peretii holului unui corp în care s-a nimerit sa intru. De la grotesc la macabru nu mai erau decât doi pasi: dupa colt, jumatatea unui sicriu gol, camuflat pe trei sferturi de un carton aruncat deasupra. Locul respira un aer greu, de destramare. Nu, orice-ati crede, nu era morga.

Alta întâmplare. Casatoria unor prieteni, într-o sala a primariei din Blanc Mesnil, suburbie a Parisului a carei primarita este si capul Partidului Comunist Francez. De deasupra estradei oficiale, nudul unei femei domina languros încaperea. Nelamuriri? E vorba, de fapt, de un imn închinat frumusetii, dupa cum avea sa tâlcuiasca functionarul care oficia ceremonia.

Sa presupunem acum ca ar exista si în Franta un organism care s-ar ocupa cu modul în care sunt decorati peretii institutiilor publice, ba chiar cu stabilirea canonului înjuraturilor recepte acasa sau în masina personala, ceva de genul Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii(CNCD). Sa ne mai imaginam si ca un cetatean, ofensat de “atmosfera degradanta” instaurata de aceste imagini, ar depune o plângere la CNCD si ar cere ca ele sa fie scoase din toate institutiile publice. O motivatie plauzibila ar fi ca imaginile cu pricina sunt discriminatoare fata de cei care nu împartasesc aceleasi convingeri etice/estetice/religioase si nu se recunosc în ele. În buna logica, CNCD ar trebui sa-i dea dreptate si sa recomande ca Adunarea Nationala a Frantei sa legifereze împotriva acestui tip de situatii.

În fine, ca sa terminam povestea, e foarte probabil ca Adunarea Nationala ar respinge categoric recomandarea în numele laicitatii Republicii (potrivit careia sensibilitatile religioase nu pot fi argumente pentru a cenzura expresiile altor sensibilitati, eventual artistice sau filozofice) si al opiniei publice majoritare. Iar cetateanul ar ramâne doar cu dreptul de a se simti discriminat si cu sentimentul ca laicitatea proclamata în constitutie nu este în realitate garantul neutralitatii axiologice a spatiului public.

România fata cu “teocratia”

Era de presupus ca celebra recomandare a CNCD privind scoaterea icoanelor din scoli sa provoace polemici aprinse. Poate nu era însa prea mult sa avem si o discutie informata si rezonabila asupra fondului problemei. Cetateanul ingenuu ar fi avut dreptul sa afle, de pilda, ca un stat secular nu este un stat (cripto)anti-religios. Tot asa, neutralitatea spatiului public nu înseamna exilarea manifestarilor credintei în spatiul privat. Surprinzator poate, în Grecia, Italia, Bavaria sau Malta prezenta icoanelor sau a crucifixului în salile de clasa nu pare sa dauneze sanatatii mentale a elevilor sau calitatii democratiei. Ne-am fi putut, de asemenea, întreba în numele a ce ar trebui sa separam atât de radical scoala de societate încât sa-i interzicem ultimei sa se manifeste în prima, atâta vreme cât nu se pot constata derapaje cuantifiabile. Aveam, în fine, o buna ocazie de a intui vag riscurile tentatiei de a legifera potrivit idiosincraziilor câtorva si, invers, virtutile moderatiei. Am asistat în schimb la o batalie în care inconsistenta argumentelor parea sa fie invers proportionala cu greutatea sloganelor ideologice si cu profunzimea antipatiilor, abia mascate de retorica.

“Alergatori de cursa lunga” anti-BOR, deveniti între timp “militanti pentru drepturile omului” si pretinzând sa încarneze de unii singuri societatea civila, s-au straduit câteva saptamâni sa ne convinga ca prezenta icoanelor în scolile publice este ilegala si profund anti-democratica. Dincolo de “atmosfera degradanta” pe care ar institui-o, “umanistii” n-au ezitat însa sa citeasca în expunerea lor publica pur si simplu un simptom al teocratiei. Peste noapte, icoanele se transformasera în logo-uri ale BOR. Un motiv cât se poate de serios pentru a deplora absenta în România a unei separari radicale dintre stat si Biserica. Pentru a iesi în sfârsit din pre-modernitatea politica bizantina, avem nevoie, ne asigurau ei, de un model de laicitate asemanator celui din Franta. Despre “performantele” modelului francez si despre modul concret în care ar urma sa fie implantat la noi, recentii sai partizani dâmboviteni n-au putut altminteri sa ne spuna prea multe. Daca detenta discutiei ar fi depasit repetarea grava a unor truisme (“Statul e separat de Biserica”) sau agitarea facila a unor fantasme (“teocratia”), ar fi fost totusi interesant sa aflam mai multe despre genealogia, natura si consecintele modelului francez de laicitate. Este importarea lui dezirabila sau, pur si simplu, posibila? Si, ca sa revenim la situatia descrisa mai sus, cum sa întelegem tratamentul diferit aplicat de legislativul francez frescelor pornografice (care pot accidental decora peretii institutiilor publice) si însemnelor religioase (a caror expunere în aceleasi institutii este interzisa prin lege)?

Écrasez l’infâme!

Daca ati trait în Hexagon, ati aflat desigur ca, potrivit vulgatei locului, laicitatea franceza este un model universal. Din pacate, singurele tari care au adoptat-o pâna acum sunt Mexicul si Turcia. Doua explicatii sunt atunci posibile. Fie restul lumii nu s-a ridicat înca la nivelul universalului în aceasta chestiune. Fie laicitatea franceza nu poate fi înteleasa în afara istoriei foarte particulare a Frantei ultimelor doua secole. Daca acceptam ca a doua varianta este mai verosimila, Revolutia de la 1789 trebuie considerata un moment fondator.

În fata provocarii de a reorganiza tara dupa neutralizarea monarhiei si desfiintarea aristocratiei, revolutionarii descopera prezenta institutionala masiva a Bisericii Catolice. Ea se bucura de privilegii istorice, detine un cvasi-monopol asupra învatamântului, asistentei medicale si sociale, cântareste greu în termeni de influenta publica si este legata printr-o multime de fire de Vechiul Regim. Pentru a o slabi si controla, revolutionarii îi confisca mai întâi bunurile, iar apoi impun clerului un test de fidelitate fata de Revolutie si Natiune, semnarea unei “Constitutii civile”(1790) care consacra dependenta sa de noua putere. Episcopatul francez e degajat de subordonarea fata de orice autoritate ecleziastica straina (este vizata Roma), alegerea episcopilor este democratizata, remuneratiile clericilor sunt diminuate semnificativ si li se impune rezidenta, aflata sub controlul municipalitatilor.

Confiscarea averilor sau obligarea clerului la semnarea Constitutiei civile nu slabesc însa aversiunea revolutionara fata de Biserica, ci dimpotriva. Spoliata si adusa la ordine, în noua lume, ea nu este binevenita dintr-un motiv mai profund. În masura în care are locul de frunte în constiintele francezilor, pe care le îndreapta invariabil spre Cer, Biserica Catolica împiedica construirea unei societati care-si are exclusiv în ea însasi fundamentul si ratiunea de a fi. Caci dincolo de abolirea privilegiilor Vechiului Regim, Revolutia poarta în sine un mesaj emancipator, inspirat de gândirea Luminilor. În joc este nasterea “omului nou”(M. Ozouf), eliberat de sub tutela infantilizanta a traditiei religioase, si ridicat la orizontul ratiunii si al autonomiei[1]. Mii de preotii, considerati agenti ai obscurantismului si tradatori ai Natiunii, sunt astfel ghilotinati sau expulzati în timpul Terorii dintre 1793 si 1794. Un secol mai târziu, membrii ordinelor religioase care reprezinta înca o parte considerabila a personalului din învatamânt vor fi expulzati din edificiile scolare si abatii prin metode, daca nu la fel de sângeroase, cel putin la fel de hotarâte, si li se va interzice dreptul de a preda. La fel se va produce, în acelasi secol XIX, si scoaterea calugaritelor din spitalele publice.

Pe de-o parte, persecutie deschisa pentru a “zdrobi ticaloasa”(Voltaire) – biserici închise, jefuite sau transformate în depozite, ceremonii iconoclaste, preoti târâti la ghilotina sau expulzati, si chiar interdictia cultului(1793). Pe de alta parte, încercarea de a bricola o spiritualitate alternativa. Revolutionarii înteleg repede ca oamenii “nu traiesc numai cu pâine”, si ca e nevoie de o infuzie de sacru (fie el si profan!) pentru a fonda entuziasmul si concordia civica. Se dezvolta astfel cultul revolutionar, cu zei (de fapt, zeite), calendar si sarbatori proprii, inspirat de un sincretism filozofic original. Republica încearca din rasputeri sa reinventeze cimentul simbolic al Natiunii în celebrarea noilor valori recepte: Ratiunea, Libertatea, Fraternitatea, Tineretea, Fericirea, Umanitatea etc. Daca succesul acestei caricaturi a fost efemer si raspândirea sa relativ neînsemnata, încercarea de a reîncarca cu sens constiintele prin substituirea religiosului cu politicul se va dovedi o obsesie recurenta. Esecul cultului revolutionar este sanctionat de concordatul pe care Napoleon I îl încheie cu Vaticanul în 1802.

Nasterea integrismului republican

Fantasmele Revolutiei continua sa locuiasca imaginarul politic si social al elitelor republicane pe tot parcursul secolului XIX. Concordatul nu a fost decât un armistitiu, iar ostilitatile reîncep odata cu instaurarea celei de-a treia Republici (1870). Climatul intelectual e dominat de pozitivismul lui A. Comte, a carui filozofie a istoriei predica o etapa finala în dezvoltarea societatii, dominata de stiinta si democratie în forma ei republicana. Potrivit gândirii politice a timpului, Republica nu se poate însa resemna sa gestioneze exterior si juridic coexistenta unor indivizi diferiti prin interese si convingeri ultime, asa cum ar face o democratie liberala, de pilda. Ideologii republicani dispretuiesc în mod egal individualismul burghez si lumea traditionala a Vechiului Regim. În amândoua cazurile, ei nu pot vedea altceva decât o societate divizata (de clasa, de interese sau de valori) si neputincioasa în fata dominatiei regilor, preotilor sau bogatilor. Unica modalitate prin care o societate poate ramâne în posesia ei însesi este imaginarea unui proiect politic de autonomie colectiva – Republica –, care sa mobilizeze energiile si talentele tuturor în jurul unor valori comune, ale ratiunii, recunoscute ca atare de vointa generala si încarnate de legi. Exista în aceasta privinta un larg consens printre elitele franceze de la sfârsitul secolului XIX – P. Larousse, L. Gambetta, E. Quinet, J. Ferry, J. Jaurès, A. Briand, ca sa citam doar câteva nume.

“Cetate a omului”(P. Manent) asadar, Republica este purtatoarea unor valori universale, în spiritul carora îsi educa si moralizeaza cetatenii. Prima dintre ele este libertatea, concept specific republican, care priveste nu atât drepturile individuale cât, mai ales, libertatea de gândire. El nu desemneaza lipsa de constrângere în a crede în orice si dreptul de a îmbratisa liber orice valori, caci, potrivit ideologilor republicani, libertatea ar fi atunci simpla spontaneitate. Asa cum o înteleg ei, libertatea înseamna, dimpotriva, obligatia emanciparii de orice reprezentari care nu au o sursa si o finalitate marturisit umana. Autonomia morala devine astfel ingredientul în lipsa caruia nici un om nu si-ar putea împlini vocatia, si anume aceea de a fi cetatean. Ghicim aici crezul lui Rousseau si Kant, caruia republicanii încearca sa-i dea o încarnare politica. În ideal, nu exista asadar nici o distanta între om si cetatean, caci nimeni nu-si realizeaza umanitatea fara a deveni cetatean. Mai departe, nimeni nu devine cetatean al Republicii – spatiu al valorilor universale – daca nu se smulge, cu ajutorul ratiunii si stiintei, din încatusarea dogmelor si particularismelor.

Sa notam în treacat cât de frapanta este apropierea de gândirea totalitarismelor secolului XX (în special comunismul). Recunoastem, si de-o parte si de alta, aceiasi demoni: program de emancipare si regenerare morala a societatii, sacralizarea politicului, ostilitatea fata de bisericile traditionale, încercarea de a reduce omul la cetatean, îndoctrinarea de stat în spiritul unformitatii valorilor.

Acest complex ideologic specific Frantei poarta un nume familiar: laicitatea. Folosindu-se de o metafora biblica, presedintele J. Chirac o putea desemna, relativ recent (2004), drept “piatra din capul unghiului” edificiului republican. Si nu e deloc exagerat, caci vocatia laicitatii franceze, asa cum o repeta neobosit doctrinarii sai fideli[2], nu se reduce la definirea raporturilor institutionale dintre Stat si Biserica. Ea vrea sa patrunda pâna în constiinte pe care pretinde sa le elibereze de orice tutela (în afara celei a Republicii), sa le educe în spiritul valorilor veritabile(a se întelege: valorile Republicii) si sa închege astfel o comunitate politica unitara axiologic si datatoare de sens (Republica). Laicitatea a fost gândita pentru a desavârsi si perpetua impostura religioasa a statului republican, pe care l-a transformat într-o contra-biserica seculara în afara careia nu exista mântuire.

Întelegem cu usurinta cum chestiunea educatiei capata la sfârsitul sec. XIX o importanta capitala. Mitul fondator al Luminilor este acela ca toti oamenii vor sa se “lumineze”(republicanii vor spune “emancipeze”), cu conditia sa aiba si mijloacele pentru a o face. Este tocmai ce-si propune reforma învatamântului conceputa si promovata de Jules Ferry în 1882. A fost probabil cea mai spectaculoasa traducere juridica a ideologiei laice, alaturi de legea separatiei din 1905. Ambele se înscriu într-o serie mai larga de masuri, care include: expulzarea personalului religios din universitati (1880), excluderea lui din învatamântul primar(1886), interdictia totala de a preda, fie si în cadrul congregatiilor autorizate(1904), întocmirea de fise asupra sentimentelor religioase a ofiterilor de catre Ministerul Apararii, cu ajutorul Lojei masonice a Marelui Orient, pentru a bloca promovarea celor practicanti(afacerea iese la iveala în 1904), o noua repriza de confiscari patrimoniale (seminarii, prezbiterii, azile de batrâni etc., 1907-1908).

În urma acestor reforme, învatamântul devine obligatoriu, gratuit si …laic. Concret, asta înseamna mai întâi ca nici un membru al congregatiilor religioase nu mai are dreptul de a preda[3]. Orele de educatie religioasa sunt scoase din programa scolara, si înlocuite cu “educatia morala si civica”. Alaturi de filozofie, aceasta din urma devine vârful de lance al luptei “eliberatoare” împotriva dogmelor si a supranaturalului. În acelasi timp, copiiilor li se inculca recunostinta fata de Republica si Revolutie, carora sunt învatati ca le datoreaza totul. O morala sacrificiala, a datoriei infinite fata de comunitatea cetatenilor, îsi propune înlocuirea iubirii crestine cu solidaritatea umana. Libertate si fraternitate deci, sub mantia proniatoare a Republicii. Îndoctrinarea laica e completata de orele de istorie carora le revine sarcina de a construi identitatea colectiva a natiunii si de a trezi civismul republican prin exemplele “marilor oameni” din trecut[4].

Un alt moment cheie este legea separarii Statului de Biserica, promulgata în 1905. Opera a republicanilor anti-catolici si a franc-masonilor[5], legea garanteaza (art. 1) libertatea de constiinta, dupa care declara (art. 2) ca “Republica nu recunoaste, nu salariaza si nu subvetioneaza nici un cult”. Pentru a i se lichida influenta publica, Biserica Catolica este astfel nu numai separata institutional de Stat, ci i se refuza si recunoasterea oricarui rol social. Acest radicalism nu poate fi justificat prin excesele ei trecute, dar este perfect explicabil de îndata ce întelegem ca Republica s-a construit ea însasi ca o biserica pe dos, si ca în acest fel ea încearca de fapt sa-si elimine un rival.

Ce nu este si ce nu poate laicitatea franceza

Putem deja risipi o neîntelegere frecventa. Laicitatea nu a fost conceputa ca o forma de neutralitate a Republicii în chestiuni care tin de valorile ultime[6]. Ea nu trebuie confundata cu toleranta obisnuita a unui stat secular fata de conceptii diferite despre bine si cu recunoasterea publica pe care le-o acorda. Laicitatea apare dimpotriva ca o ideologie militanta si, dincolo de retorica sa, anti-religioasa. Ea nu a instituit pacea sociala decât cu pretul stigmatizarii si excluderii unei parti a francezilor. Simultan, ea a fost esafodajul ideologic care a inspirat o politica educativa de îndoctrinare sistematica în încercarea de a devaloriza tacit orice alta conceptie despre bine în afara de cea republicana. În vreme ce valorile Republicii ne fac sa fraternizam, credintele noastre ne despart. Prin urmare, despre ele nu trebuie vorbit la scoala sau în spatiul public. Orice referinta confesionala la Dumnezeu este exilata în privat. Speranta secreta este ca, pe termen lung, credinta nu va supravietui acestui pervers complot al tacerii, potrivit axiomei: despre ceea ce nu se vorbeste, ajunge la un moment dat sa nici nu mai existe.

În mod evident, ne aflam în fata unui model foarte particular de a defini raporturile dintre politic si religios. Iradierea sa externa este dezamagitoare (Turcia si Mexicul), într-un contrast izbitor cu convingerea parintilor fondatori, pesemne singurii capabili sa vada în el o figura a universalului. Dar aceasta lipsa de confirmare nu provoaca îndoieli, ci se transforma într-un motiv de mândrie patriotica. Laicitatea este revendicata ca un caz de “exceptie franceza”, cu atât mai sublima cu cât nimeni în afara Frantei n-o întelege. La adapost de orice simt al ridicolului, i s-a celebrat de curând centenarul (2005). Ea a devenit obiect de patrimoniu si de cult, un fel de marota nationala. În realitate însa, “regele e gol”. Nu numai ca laicitatea are mâinile murdare de violenta trecutului – vulgata oficiala reuseste mereu sa treaca sub tacere aceasta parte a bilantului sau. Din ce în ce mai evident, ea tradeaza o lipsa funciara de resurse în a se adapta evolutiilor contemporane, ceea ce discrediteaza pretentia devotilor sai de a o erija în model. A. Renaut face aceasta constatare fara apel, într-o dezbatere pasionanta cu A. Touraine asupra chestiunii drepturilor culturale[7].

Liberal de stânga (în linia lui J. Rawls si W. Kymlicka) si agnostic, A. Renaut denunta deriva integrista a legislativului francez[8] si pledeaza pentru o politica noua, de toleranta si recunoastere publica a diferentelor culturale sau religioase. “Universalismul dogmatic” al Republicii nu poate produce egalitatea si unitatea civica decât facând tabula rasa din diferentele lingvistice, culturale sau religioase dintre cetateni. Or profesorul de la Sorbona argumenteaza, dimpotriva, pentru dreptul fiecarui cetatean de a fi recunoscut de Republica ca egalul celorlalti nu numai în masura în care le este asemanator (prin limba, cultura sau valori ultime), ci în chiar faptul ca e diferit de ei. E pusa astfel în discutie separatia excesiva pe care ideologia republicana pretinde s-o instituie între 1) spatiul public si spatiul privat (din punctul de vedere al Republicii, nimic din ceea ce suntem în privat nu are relevanta pentru ceea ce trebuie sa fim în public) si, în interiorul spatiului public, între 2) societatea civila si scoala. În cauza e o anumita idee despre scoala definita ca “sanctuar al laicitatii”(fostul presedinte, J. Chirac), în care diferentele (lingvistice, culturale sau religioase) nu ar avea dreptul sa se manifeste, si în care regimul libertatii ar fi radical diferit de cel din societate. Concluzia este implacabila. “Daca admitem ca conceptia civica despre natiune este totusi foarte prezenta în Franta si ca ea este legata de o referinta la laicitate marcata de o supralicitare care duce direct la integrismul republican, trebuie sa fim de acord ca apararea unei politici de recunoastere a diversitatii nu este cu usurinta compatibila cu mentinerea unei referinte nemodificate la tematica franceza a laicitatii si la ideea ca natiunea constituie fundalul sau” (p. 129).

Obsesia republicana a unitatii natiunii (obtinuta prin uniformizarea diferentelor, care sunt excluse din spatiul public sau devaluate, si înlocuite cu valori recepte) a generat însa ostilitate nu numai fata de Biserica Catolica sau Islam, ci si fata de limbile regionale, eradicate în sec. XIX prin aceleasi metode[9]. Franta este si astazi singura tara din Europa care nu a ratificat Carta europeana a limbilor regionale. Tot aceasta viziune monolitica explica si reticentele la adresa oricaror forme de descentralizare si deconcentrare administrativa.

Ar fi locul aici sa mai spunem ca tot mai multe voci influente cer astazi deschis modificarea legii din 1905, pentru a permite finanterea din fonduri publice a constructiei de edificii de cult. Doua sunt argumentele mobilizate în sprijinul acestei mici revolutii. Mai întâi, nu exista nici o justificare pentru ca Statul sa construiasca din bani publici stadioane, teatre, gimnazii sau muzee, si sa nu poata face acelasi lucru în cazul bisericilor sau moscheilor. Si unele si altele sunt de utilitate publica. Faptul ca nu toti cetatenii sunt crestini sau musulmani nu poate fi o obiectie, de vreme ce, în mod similar, nu toti cetatenii sunt îndragostiti de sport sau cultura. Toti au dreptul la acelasi tratament pentru ca toti platesc impozite. Al doilea argument e legat de temerea ca, în lipsa unei finantari publice transparente, fondurile externe destinate construirii moscheilor ar putea favoriza implantarea în Franta a unui Islam radical[10].

Epilog

De fapt, ideea laica, la fel ca cea republicana, nu se simte prea bine astazi. Ea continua fireste sa furnizeze la nevoie esafodajul conceptual în care se drapeaza ostilitatea republicana fata de religie. Dar, tocmai, ea se reduce la atât, caci continutul sau pozitiv – reunirea tuturor “copiiilor Republicii”(metafora care-i desemneaza pe cetateni) în fraternitatea civica – nu mai traieste decât în discursurile comemorative. Pur si simplu, Zeitgeist-ul care a facut-o posibila a disparut. Începutul agoniei sale ar trebui probabil plasat la sfârsitul anilor ’60 când dinamica individualismului modern atinge un prag critic. Orele de educatie morala si civica dispar din programa scolara în 1969, la un an dupa revolutia hedonista si anti-autoritarista din mai ’68. Virtutile publice ale cetateanului cedeaza pasul în fata viciilor private ale consumatorului. Libertatea burgheza, dispretuita sau detestata de ideologii sec. XIX, îsi ia astfel o revansa spectaculoasa. Promisiunile ei, fondate pe drepturile individuale[11], au reusit sa le subverteasca în tacere pe cele ale Republicii, care recomanda participarea politica si abnegatia pentru interesul general drept calea regala a realizarii de sine.

Pe de alta parte, declinul Republicii ca proiect politic de autonomie colectiva (si al laicitatii) este sincron cu declinul influentei publice a Bisericii Catolice. Probabil nu întâmplator, caci primele s-au construit ca un dublu rasturnat al ultimei. Ne-am putea, prin urmare, întreba daca aceasta corelatie nu tradeaza cumva o indigenta constitutiva a proiectului republican. În orice caz, pare ca sanatatea sa a fost mult prea dependenta de intensitatea rivalitatii mimetice în care s-a aflat de la început cu Biserica Catolica. Odata slabit dusmanul, Republica a intrat într-o criza chiar mai mare decât el, din care nu se stie daca va mai iesi.

Ovidiu SFERLEA

(text publicat în revista TABOR, reprodus cu încuviintarea autorului).


[1]Aceasta este, potrivit lui Kant, agenda Luminilor. A se vedea opusculul sau « Ce sunt Luminile? »

[2]A se vedea, de exemplu, H.-P. Ruiz, Dieu et Marianne. Philosophie de la laicité, Paris, 2001; idem, Qu’est-ce que la laicité, Paris, 2003.

[3]Motivatia republicanilor era ca, supunându-se regulilor congregatiilor lor, calugarii au abdicat de la calitatea lor de cetateni, membri suverani ai unui corp politic.

[4]Pentru o trecere în revista simpatetica, a se vedea J. Baubérot, La morale laïque contre l’ordre moral, Paris, 1997.

[5]Care-i revendica astazi deschis paternitatea.

[6]“Numai neantul e neutru”, potrivit unui corifeu al socialismului francez, Jean Jaurès (1859-1914). Afirmatia a fost facuta în contextul reformelor scolare ale lui J. Ferry.

[7]A. Renaut et A. Touraine, Un débat sur la laïcité, Paris, 2005, mai ales pp. 121-171.

[8]În martie 2004, Adunarea Nationala voteaza o lege prin care li se intrezice elevilor portul oricaror însemne religioase în scoli (cruciulita, turbanul, chippa evreiasca, voalul musulman etc.), în numele luptei împotriva segregarii comunitare, a carei realitate, în lipsa acestei interdictii, Republica ar parea ca o accepta implicit.

[9]A se vedea J.-F. Chanet, L’école républicaine et les petites patries, Paris, 1996. Autorul vorbeste aici despre un adevarat “genocid cultural”.

[10]Unul dintre partizanii acestei viziuni este fostul ministru de Interne, devenit între timp presedinte, Nicolas Sarkozy, care si-a expus ideile în La République, les religions, l’espérance, Paris, 2005.

[11]Pe care legile constitutionale din 1875 ale celei de-a treia Republici le trec, deloc întâmplator, sub tacere. A se vedea F. Furet, La Revolution, Paris, 1988, vol. 2, p. 466.

 

Postat in articole | 1 Comentariu »

One Response

  1. Magdalena Dumitrana Says:

    Un excelent articol. Documentat si suficient de dur.
    Dar cui ii foloseste?
    Nu e vorba de depresie sociala (nimic nu poate fi facut in aceasta societate), ci de constiinta ca, in acest moment, jocurile in societate le fac “ei”.
    Dar nu fara rost, timpul este reprezentat printr-o roata.
    Un amanunt: sa nu confundam atitudinea legislativa si anumite atitudini psiho-sociale ale oamenilor, cu ceea ce cred ori gandesc francezii (indiferent de etnie). Dar… si la ei, ca la noi.

Leave a Comment

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.

TRAFIC TRIPUL - Directo Web