Search

Mirel Banica: Criza icoanelor

19/9/2007

CRIZA ICOANELOR, un eseu de Mirel BANICA

Criza icoanelor, perceputa ca efect al interactiunii dintre religie si provocarile modernitatii, nu este specifica Romaniei si nici nu reprezinta o noutate în Europa. Astfel, în Anglia anilor 1980, mai multe grupuri de presiune s-au opus energic tentativelor de regularizare si reformare a învatamantului religios în scoli stipulate de celebrul „Syllalbus din Birmingham”, considerand ca ele ameninta mostenirea culturala britanica si „certitudinile morale” ce stau la baza mentinerii ordinii sociale. Mai recent, în toamna anului 2003, Italia a fost zguduita de „afacerea crucifixului”. Pe peretii salilor de clasa din Italia se gaseste în mod traditional,  expus un crucifix. Un italian locuind într-un mic oras de provincie din centrul Peninsului, recent convertit la islam, a propus cu patima si tenacitatea specifica tuturor convertitilor, eliminarea acestui simbol religios în salile de clasa frecventate de copiii sai. Reactia imensei majoritati a presesi si principalilor lideri de opinie italieni a fost unanima: dincolo de simbolul religios pe care-l reprezinta, crucifixul este o emblema a identitatii culturale si religioase a Italiei. Interesant este de remarcat si faptul ca aceasta criza a declansat în Italia a veritabila moda vestimentara, toti italienii întrecandu-se în a purta cruciulite-crucifixuri de diferite dimensiuni; decoltatele animatoare ale emisiunilor de divertisment italiene au fost printre primele a se lansa în aceasta moda de circumstanta. La fel ca si în cazul romanesc, în valul de emotie care a cuprins mass-media din Italia, Biserica a fost cea mai nuantata si moderata în luarile sale de pozitie si în aprecieri. Dincolo de razboiul mediatic al simbolurilor religioase, ne putem întreba daca în acest caz precis nu este vorba de un paradox al „laicitatii” în varianta italiana. Stat laic? Da, dar fara a pune în discutie reprezentarea sociala a religiei ca matrice a identitatii nationale.

Utilitatea crizei în întelegerea faptului religios contemporan

Expresia „fapt religios” este din ce în ce mai utilizata în dezbaterea actuala europeana legata de religie, în ciuda ambiguitatii recurente lasate mostenire de cei care au utilizat-o initial (Durkheim, Mauss), dar si a „neutralitatii sale compromitatoare”, dupa cum scria recent eseistul si „mediologul” francez Regis Debray. Faptul religios desemneaza o realitate umana observabila, inserata într-un context istoric si geografic particular, dar si un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, faptul religios este un subiect al cunoasterii, mijloc eficace de întelegere aprofundata a unei civilizatii sau al unei societatii.

„Criza icoanelor” reprezinta deci un bun mijloc de evaluare a faptului religios contemporan din Romania si a societatii romanesti în ansamblul sau, prin amploarea sa si maniera de a reactiona a partilor implicate, inclusiv cea a mass-mediei.  Declansata de un fapt aparent banal, ea s-a transformat în opinia noastra într-o criza a modernitatii religioase, intrinseca modernizarii de ansamblu a societatii romanesti. Roland J. Campiche, sociolog elvetian[1], este de parere ca una dintre trasaturile de baza ale modernitatii religioase este tendinta de a da un caracter „optional” prezentei religioase în public, într-un context de „pierdere de putere” simbolica a Bisericilor în ansamblul societatii. Paradoxal, prima entitate vizata de gestiunea crizelor de modernitate religioasa nu este nici Biserica, nici „societatea civila”, nici grupurile de presiune fundamentate religios, ci Statul. Acesta din urma este obligat de împrejurari sa redefineasca raportul sau cu religia dominanta, efectul imediat fiind o criza a rolului regulator al Statului într-un context de radicalizare a factorilor contestari, indiferent de culoarea si orientarea acestora.  Afirmatia se verifica si în cazul romanesc: în cele din urma, Statul va fi cel va trebuie sa adopte o pozitie clara si lipsita de ambiguitate, prin vocile sale autorizate (Educatie, Justitie), asa cum s-a întamplat si în alte tari europene ce au cunoscut crize asemanatoare. Experienta arata însa ca statu quo-ul confesional sau compromisuri „legale”  ce duc la o dezamorsarea crizelor par a fi pentru organismele statului dedicate gestionarii faptului religios solutia cea mai economica pe termen lung.

Unul dintre domeniiile de preferinta a manifestarii tensiunilor dintre modernitate si religie este scoala si mediul scolar. Practica europeana din domeniu a aratat ca în linii generale, relatiile stabilite între religie si educatie sunt dependente de doua variabile. Prima dintre ele tine de modul în care Statul defineste interesul educativ al culturii religioase în scoli, iar cea de a doua, de traditiile istorice stabilite între institutiile religioase si Stat. Or tocmai din cauza acestui ultim aspect Ortodoxia reprezinta o exceptie. In Romania, la fel ca si în celelalte tari majoritar ortodoxe membre ale UE, confuzia dintre discursul teologic si cel socio-istoric pare a fi inevitabila. Pe de o parte, în cadrul procesului de modernizare si „europenizare” graduala  post-integrare, Statul roman este obligat sa urmeze o politica „seculara”, bazata pe delimitarea clara a factorului religios de cel politic. Pe de alta parte, aceasta atitudine nu este si nu poate fi întotdeauna compatibila cu valorile conservatoare ale Ortodoxiei si traditiei sale imuabile, fapt ce a condus de-a lungul vremii la numeroase conflicte si tensiuni; ruptura între doua parti a fost evitata cu pretul a numeroase compromisuri. Gestiunea binomului traditie / modernitate va da nastere unor mari tensiuni în sanul societatii: respectul si datoria de a se cultiva mostenirea si identitatea nationala ortodoxa va intra în conflict cu respectul fata de obligatiile internationale în domeniul drepturilor omului si libertatilor religioase, o stare de fapt cu care va trebui sa ne obisnuim.

Exceptia ortodoxa

 

Asa dupa cum spunea mai sus, „criza icoanelor” pune în evidenta înca odata diferenta existenta între Bisericile Ortodoxe si celelalte Biserici din Europa. Studiile de teologie politica dedicate Ortodoxiei (atatea cate exista!) arata ca relatiile „simfonice”, bazate pe coexistenta si sprijin reciproc între Biserica si Stat, sunt fundamental diferite de cele instituite în lumea catolica si protestanta, marcate de o diferentiere neta a factorului politic vis-à-vis de cel religios – un aspect cunoscut, asupra caruia nu dorim sa insistam. Mult mai interesant ni se pare în schimb aspectul societal al crizei. Ceea ce denumim generic „societatea civila” se gaseste în acest caz profund divizata. Observam ca numerosi intelectuali romani de prestigiu au  o atitudine ambivalenta fata de Ortodoxie: pe de o parte nu se sfiesc sa critice deschis si direct Biserica Ortodoxa Romana si deficientele sale institutionale, iar pe de alta parte fac bloc comun în apararea intereselor sale, atunci cand prezenta în spatiul public al unuia dintre cei mai puternici identificatori ai acesteia, icoana, este pusa la îndoiala. Altfel formulat, critica deschisa a „institutiei” nu se traduce si printr-o distantare de facto fata de Biserica, asa cum se întampla de regula în Occident. De unde si mirarea sociologilor occidentali, blocati în interpretarea faptului religios ortodox, care nu ezita sa califice drept „paradoxale” relatiile dintre societatea civila, Biserica si Stat în societatile majoritar ortodoxe.[2]

Dimensiunea religioasa a identitatii nationale din Romania si alte tari ortodoxe constituie o piedica în calea secularizarii? Cel putin în aparenta, raspunsul la aceasta întrebare cheie este „da”, daca se tine seama de valul de emotie si de incredibilul zgomot mediatic produs la urma urmei de un simplu profesor dintr-un modest oras de provincie, total absent pana acum din peisajul intelectual si mediatic. Chiar daca doar o mica parte a populatiei participa în mod efectiv la viata Bisericii, aceasta continua sa ramana una dintre cele mai importante institutii nationale, accentuand impresia de „anihilare” a efectelor secularizarii ce face ravagii acum în Occident. Nu întamplator un sociolog al religiilor de talia lui Jean-Paul Willaime utilizeaza expresia „diferenta abisala”, comparand situatia existenta din tarile hyper-secularizate din Vestul Europei (de exemplu Franta, unde religia suscita înca puternice sentimente anticlericale, teama de a pierde libertatile individuale) si tarile ortodoxe. In acestea din urma, orice punere în cauza Ortodoxiei este interpretata ca o amenintare la adresa societatii si identitatii nationale[3]. Putem avansa deci ideea ca nu exista o reteta unica de studiu a secularizarii în Europa, dar nici o grila de lectura a acesteia valabila atat pentru Vestul cat si pentru Estul continentului. „Exceptia ortodoxa” ramane tenace.

Ce doreste Uniunea Europeana?

 

Argumentul intitulat generic „Uniunea Europeana” a fost fara îndoiala unul dintre cele mai utilizate în dezbatere. „Ce spune Europa?” – se întreba retorico-caragialian unul dintre principalii protagonisti ai crizei într-o emisiune radiofonica… Sunt citate cu valoare de exemplu demn de urmat anumite „situatii europene, cum ar fi de laicitatea din Franta ” [citez din memorie], fara a fi întelese în schimb fundamentele socio-istorice specifice Republicii Franceze, concepte care au stat la baza celebrei legi ce reglementeaza relatiile Biserica-Stat din 1905, respectata cu strictete pana astazi.

Trebuie sa  o recunoastem: conceptele europene de confesionalitate, laicitate, neutralitate religioasa, pluralism religios, comunitate majoritara etc. sunt concepte abstracte. Sensul lor devine din ce în ce mai complex si dificil de utilizat  atunci cand ele sunt relationate cu obiecte sociale în ele însele complexe, cum ar fi de exemplu prezenta religiei în scoli. Rezultatul imediat: pe de o parte o multiplicitate a reprezentarilor acestora în functie de interesul actorilor, dar si o confuzie si cacofonie jenanta a discursului în care sunt utilizate, omitand cu buna stiinta sensul lor initial.

Revenind la chestiunea initiala, mai usor este sa se spuna ce NU doreste „Europa” în cazul romanesc sau în altele asemanatoare. „Europa” nu favorizeaza laicizarea agresiva a societatii prin atleti laici „puri si duri”, dar nici politicile oficiale ce privilegiaza ostentativ traditiile religioase majoritare, constienta fiind de faptul ca situatia reala din tarile membre este complexa, diversificata, evolutiva. Uniunea nu impune în nici un caz o legislatie si nici solutii „europene” în materie de predare a religiei si a prezentei acesteia în scoli (J.P. Willaime). Ceea ce conteaza în Europa (iar aici Conventia Europeana a Drepturilor Omului continua sa fie un text fundamental) este conceptul de non-discriminare, în special fata de grupuri religioase minoritare, precum si dorinta de a proteja libertatile individuale, religioase sau de convingere, în cadrul societatilor democratice, recunoscute ca atare. „Europa” nu doreste o atentie exagerata acordata religiei ca fenomen colectiv, dar pare a fi în acelasi timp dein ce în ce mai constienta de efectele perverse pe termen lung ale inculturii religioase. A devenit anecdotic cazul exemplar al unei eleve dintr-un liceu parizian care se afla în vizita la Muzeul Louvre[4]. In fata celebrissimului tablou de Andrea Mantegna reprezentad martiriul Sfantului Sebastain, eleva în cauza si-a întrebat profesorul de desen daca nu este vorba de o reprezentare a unui supliciu specific culturii indienilor nord-americani. Dincolo de anecdota se gaseste însa realitatea îngrijoratoare a unui fenomen social foarte serios si anume pierderea dramatica a culturii religioase europene, a matricii religioase care sta la baza civilizatiei noastre. Este înca prea devreme pentru a ne pronunta în ce masura însa icoanele expuse pe peretii salilor de clasa contribuie la combaterea inculturii religioase, cu atat mai mult cu cat multe dintre ele sunt atinse de un kitsch monumental. Valoarea lor educativa, daca nu este de-a dreptul anihilata, este cel putin deturnata în favoarea prostului gust si pietismului superficial, atat de strain de veritabilele valori ale iconografiei ortodoxe.

Emotie, prea multa emotie!

Am mai avut în trecut ocazia sa abordam în paginile acestei rubrici interactiunea dintre emotia de natura „religioasa” si faptul religios contemporan. Înca odata, rolul jucat de „emotie” în evolutia si gestionarea crizei icoanelor ni se pare capital. Pentru sociologia religiilor, emotia atasata crizelor din faptul religios contemporan are ca rezultat producerea de identitatea. „Dincolo de comunitatea emotionala traita efectiv, în intensitatea sentimentelor împartasite se constituie constiinta unei apartenente”[5]. Or nimic nu poate genera mai multa „emotie” în lumea ortodoxa decat punerea directa în cauza a prezentei icoanei în spatiul public!  În ciuda celor treisprezece secole ce ne despart, criza iconoclasta a lasat urme adanci în teologia, spiritualitate si felul de a fi al ortodocsilor în lume, laici si clerici deopotriva. Pentru Ortodoxie, icoanele sunt mai mult decat simple exercitii estetice sau instrumente pedagogice. Ele sunt o forma particulara de comunicare a credinciosilor cu Divinitatea, dar si de prezenta vie, efectiva, în spatiul public, forma de transmitere a Traditiei si memoriei religioase asociate. Orice noutate în arta sau teologia icoanei este suspecta de neoterismos  [literal: inovatie eretica], fapt ce a declansat nenumarate polemici violente de-a lungul istorie ortodoxiei, detaliu esential ce pare a fi ignorat de cei ce se ocupa de gestionarea crizei.

Emotie multa exista si în dezbaterea publica din Romania. Cei care s-au autodesemnat ca „aparatori ai icoanelor”, nu ezita sa utilizeze un amalgam discursiv în care se regasesc urme ale memoriei traumatice a comunismului (expresii de genul: „grupuri agitatoare ateiste, noii, sovietici” sunt legiune), ranchiuna anti-intelectuala („cozi de topor din societatea civila”), aluzii antisemite ce se vor subtile (expresia Domnul Moise repetata pana la satietate), atunci cand nu se recurge direct si vulgar la referinta unei posesiuni diabolice si alte forte „oculte”. La polul opus, contestatarii simbolurilor religioase în spatiul public dau  dovada de o atitudine emotionala extrema, între bravura sinucigasa a cavalerului singuratic si energia bovarica a unor „passionaria” care stiu ca lupta pentru o cauza deja pierduta. Ambele tabere se ameninta cu o avalansa de trimiteri în judecata, procese, sesizari în instantele europene, dar dialogheaza de fapt prea putin sau deloc. Nu întamplator unul dintre parintii fondatori ai sociologie, Georg Simmel, scria ca „faimosul dicton cine nu este cu mine este împortiva mea este una dintre cele mai importante formule din istorie în materie de sociologia religiilor”.

Acelasi Georg Simmel mai semnaleaza un alt paradox al factorului „emotie” religioasa: caracterul sau federator[6]. „Doar în domeniul religios energiile individuale se pot utiliza din plin fara a intra în concurenta unele cu altele”. Fraza ascunde una dintre posibilele explicatii ale aliantei sui-generis care s-a creat în timp între personalitati extrem de diferite din Romania: membri marcanti ai inteligentsiei romane si jurnalisti de scandal, reputati regizori de teatru si virulenti adminstratorii anonimi ai anumitor site-uri internet  „ortodoxe”. Nu întamplator acest tip special de „întoarcere a emotiei” (retour de l’emotion) este interpretat de sociologie ca un semn al limitelor procesului de secularizare în societatile moderne. Avem deci dreptul si datoria de a ne întreba daca aceasta veritabila „explozie emotionala” nu marcheaza de o maniera paradoxala nu criza unei religii, ci criza de autoritate a unei traditii care altadata se derula firesc, fara a fi pusa la îndoiala de vocile modernitatii. Ne vom ocupa într-un viitor articol de aceasta ultima interogatie, una dintre cheile de întelegere a faptului religios ortodox si al specificitatii sale.

Mirel BANICA


[1] Campiche, Roland, Croire en Suisse, analyse des résultats de l’enquête menée en 1988-1989, Lausanne, 1992.

[2] Baubérot, Jean, Religions et laïcité dans l’Europe des Douze, Paris, 1994.

[3] Willaime, Jean-Paul (editor), Des maîtres et des dieux – écoles et religions en Europe, Paris, 2005.

[4] Citat de Herviu-Leger, Danièle în „La religion au lycée” (Paris, 1990).

[5] Champion, Françoise and. colab. De l’émotion dans la religion, Paris, 1990.

[6] Simmel, Georg, La religion,  Paris 1998, editia originala 1912.

Postat in articole | 1 Comentariu »

One Response

  1. Oana Iftime Says:

    “Nu întămplător unul dintre părinÅ£ii fondatori ai sociologie, Georg Simmel, scria că ‘faimosul dicton cine nu este cu mine este împotriva mea este una dintre cele mai importante formule din istorie în materie de sociologia religiilor’.”
    Da, cu conditia de a avea in vedere ca nu despre “dicton” si intelesul sau original este, in fapt, vorba, ci despre rastalmacirile sale. La fel precum in cazul crimelor comise (zice-se) in numele religiei, in fapt, in flagranta incalcare a perceptelor religiilor invocate. Nu stiu de ce, genul acesta de precizari ne scapa, adesea.
    Citatul din Evanghelie are un sens pe care unii contemporani s-ar putea sa-l gaseasca brutal, incomod, dar, ca sa spunem asa, asta este. Cine nu este cu Hristos, pica de partea cealalta, tertium non datur. Poate ar fi util de remarcat ca avem de a face nu cu o acuza, nu cu un repros, sau cu reflexia vreunui (alt) soi de ranchiuna, ci cu o constatare. Trista, pentru ambele parti, cu deosebirea ca noi (oamenii) stam mai prost cu constientizarea dimensiunii tragice a problemei. Desigur, intr-o lume cu enorm apetit pentru relativizare, astfel de cuvinte, fie ele si ale Mantuitorului suna taaaaaare prost. Oroarea de transantul lipsit de brutalitate al ortodoxiei ne face sa ne scaldam in tot soiul de ape tulburi, din care iesim “calduti”, adica, numai buni de scuipat (vezi Apocalipsa, acolo scrie despre cei care nefiind nici fierbinti, nici reci vor fi scuipati afara- precizez, ca sa nu se grabeasa cineva sa vocifereze impotriva modului in care as utiliza eu un limbaj suburban…). Dar, iarasi, cel mai probabil, raspunsul personajului colectiv sta pe teava “ei…chiar ASA, dom’ne??!!”…

Leave a Comment

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.

TRAFIC TRIPUL - Directo Web