Search

Ioachim Arnautu: Reinvierea iconoclasmului, prim pas in prigonirea crestinismului in Romania

22/2/2007

Ioachim Arnautu

Iconoclasmul în primul mileniu crestin

Dupa marile dispute hristologice din primele secole crestine (arianismul, nestorianismul, monofizismul etc), la care Sfintii Parinti ai Bisericii au raspuns în chip limpede si deslusit, aratând ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, în secolul al VIII-lea izbucneste cu violenta un alt conflict, legat de reprezentarea Lui, a Maicii Sale si a sfintilor în icoane – iconoclasmul (lupta împotriva folosirii icoanelor în cultul Bisericii).

Sfintii Parinti ai Bisericii au gândit arta crestina ca o ilustrare a învataturii Bisericii, astfel ca icoana nu este un simplu accesoriu cultic, nici nu are menirea de a împodobi lacasurile de cult, ci este o marturisire de credinta ortodoxa, cu un profund caracter dogmatic. Fiind purtatoarea unui mesaj dogmatic, icoana a avut dintotdeauna rolul de a îndruma omul catre cele dumnezeiesti si de a oferi modele cât mai accesibile si usor asimilabile.

Datorita înaltimii învataturii ortodoxe, înca de la începuturile crestinismului, au existat tendinte iconoclaste, ce s-au mentinut în comunitatile montanistilor, novatienilor sau paulicienilor. Aparitia unui curent iconoclast puternic la nivelul Bisericii ca întreg a fost doar o chestiune de timp, care avea nevoie de un context favorabil pentru a se manifesta.

Acesta apare în Imperiul Bizantin al secolului al VIII-lea, ca urmare a existentei ideilor extremiste cu privire la rolul icoanelor în Biserica. Pe de-o parte, exista curentul celor care se împotriveau reprezentarii sub orice forma a lui Dumnezeu si a sfintilor, pe considerentul ca arta este incapabila sa redea slava lui Dumnezeu; în cealalta extrema, se afla venerarea exagerata a icoanelor, ce mergea pâna la idolatrizarea acestor obiecte ale cultului crestin.

Curentul iconoclast din secolul al VIII-lea a fost favorizat si de atacuri din afara Bisericii. Bazându-se pe interzicerea reprezentarii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, evreii îi acuzau pe crestini de idolatrie. Dupa aparitia islamismului, ei si-au facut din adeptii noii religii aliati în lupta împotriva icoanelor.

În aceste circumstante, existente la începutul secolului al VIII-lea, se iveste persoana potrivita sa declanseze lupta împotriva icoanelor: împaratul Leon al III-lea Isaurul (cca 680-741, împarat al Imperiului Bizantin între anii 717-741). Dupa cum marturisesc istoricii, el ,,s-a aratat a fi un om viclean, mincinos si, totodata, neînfricat si perseverent în atingerea scopurilor sale”. Influentat de episcopii din Asia Mica, ostili cultului icoanelor, în anul 726, împaratul Leon adopta o atitudine deschisa împotriva cinstirii icoanelor si da un decret de interzicere a oricarei imagini religioase.

Patriarhul Ghermano al Constantinopolului (715-730) refuza sa sustina decizia imperiala si, vreme de patru ani, i se opune cu fermitate împaratului, fiind sprijinit de Papa Grigorie al II-lea (715-731), al Vechii Rome, de episcopi si de marii carturari ai Bisericii. Urmarind cu asiduitate sa atraga Biserica de partea sa, în 730, împaratul Leon reuseste, în mod nelegitim, sa îl înlocuiasca pe patriarhul Ghermano cu iconoclastul Anastasie (730-754).

Ca urmare, în anul 730, este emis un nou decret împotriva icoanelor, care este semnat, de aceasta data, atât de împarat, cât si de ierarhia iconoclasta a Bisericii Constantinopolului. Decretul declanseaza o lupta crâncena împotriva icoanelor s i a celor care continuau sa le cinsteasca, stropita cu sângele mucenicilor si marturisitorilor credintei; ierarhii care s-au opus hotarârii imperiale au fost exilati, iar credinciosii persecutati si supusi la torturi, adesea pâna la moarte.

În ce priveste icoanele, în 726, împaratul porunceste sa fie asezate cât mai sus în biserici, ca ulterior, atât icoanele, cât si moastele sa fie distruse cu o furie oarba. Casele credinciosilor sunt perchezitionate, icoanele distruse, iar crestinii întemnitati sau chinuiti. De asemenea, frescele din biserici sunt acoperite cu var sau distruse, iar în locul lor sunt pictate animale, plante si scene ,,inofensive” pentru privirea iconoclastilor.

 

iconoclasm-01.jpg
Psaltirea Hludov. Rastignirea Mântuitorului si iconoclasti acoperind cu var o icoana a lui Hristos

Urmasul la tron al împaratului Leon al III-lea Isaurul, fiul sau, Constantin al V-lea Copronim (718-775; împarat între anii 741-775) este împaratul iconoclast cel mai activ. El era un om energic si viteaz, si datorita calitatilor sale de luptator si strateg, a câstigat multe din bataliile duse împotriva dusmanilor Imperiului Bizantin si a recucerit teritorii pierdute anterior. Însa, domnia lui este caracterizata de devotamentul fanatic fata de iconoclasm si de persecutiile crunte împotriva iconodulilor, în primul rând, a monahilor. El scrie un tratat în care rezuma dogma iconoclasta si, între 10 februarie – 24 august 754, convoaca, la Hieria, un sinod care va pune sub interdictie totala icoanele si moastele sfintilor, declarându-i eretici pe toti ,,închinatorii lemnului si oaselor”.În argumentatia sa, Constantin nu ezita sa uziteze procedee îndoielnice, precum falsificarea documentelor bisericesti, textele incomode fiind fie sterse partial, fie înlocuite cu altele favorabile iconoclasmului. Dupa sinodul din 754, calugarii se ridica în apararea icoanelor, iar împaratul declanseaza o prigoana cumplita împotriva ,,purtatorilor întunericului”, dupa cum îi numea el pe monahi. Multe mânastiri din capitala si provincii sunt distruse, pamânturile lor confiscate, iar sute de calugari, care nu accepta sa renunte la viata de obste, sunt întemnitati si torturati cu cruzime.

În jurul anului 771, strategul Themei Thrakesion (n.a.: Thema era o diviziune teritorial-administrativa si militara a Imperiului Bizantin în care cele doua puteri, ostaseasca si civila, erau încredintate unui strateg numit de împarat si dependent direct de acesta) i-a adunat la Efes pe calugarii mânastirilor din thema sa si le-a cerut sa aleaga: fie casatoria si viata lumeasca, fie torturile si moartea. Multi au optat pentru a doua cale. Altii, pentru a scapa de persecutiile initiate de autoritati, au fugit în Apus, în Sicilia si la Roma. Fiul lui Constantin al V-lea Copronim si urmasul sau la tron, Leon al IV-lea (750-780, împarat între anii 775-780), va urma linia iconoclasta a înaintasilor sai, dar scurta sa domnie, apatia si neamestecul sau în problemele religioase vor micsora focul disputelor dintre iconoclasti si iconoduli.Prima perioada iconoclasta se încheie la moartea sa, în anul 780, când sotia lui, Irina (circa 752-803, împarateasa între 769-790 si 791-802), preia conducerea imperiului. La îndemnul lui Nichifor, secretar la curtea imperiala, ce devine mai târziu patriarh al Constantinopolului (806-815; mort în exil în 828), ea convoaca un sinod care sa delibereze în mod obiectiv asupra problemei iconoclaste. Astfel, în anul 787, la Niceea, se întruneste cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în vremea Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806).

La acest sinod au participat 350 de episcopi si un numar mare de monahi; iconoclastii au fost invitati sa-si exprime punctele de vedere, la care ortodocsii au raspuns sustinând cinstirea icoanelor. Sinodul a restabilit iconografia si a adoptat o serie de masuri pentru normalizarea vietii bisericesti.

Iata ce scriau Sfintii Parinti în hotarârea adoptata la sinod: ,,…Asa fiind, umblând noi pe calea împarateasca si urmând dumnezeiasca învatatura inspirata de Sfintii nostri Parinti si de Traditia Bisericii Sobornicesti – despre care stim ca este lacas al Sfântului Duh – hotarâm cu toata stiinta si cu întreaga cercetare ca, precum sfânta si de viata facatoarea cruce, la fel sfintele si cuvioasele icoane pictate în culori, facute din mozaic sau din orice alt material potrivit acestui scop, trebuie asezate în sfintele lacasuri ale lui Dumnezeu, pe vasele si pe vesmintele sacre, pe ziduri si pe lemn, în case si pe drumuri, fie ca este vorba de icoanele Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale neprihanitei Împaratese, Sfânta Maica a Domnului, fie de cele ale sfintilor îngeri sau ale oamenilor sfinti si venerabili”.

 

iconoclasm-02.jpg
Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, 787

Cu toate acestea, problema iconoclasta a ramas uitata numai 27 de ani, pâna la urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul (împarat între anii 813-820), care reîncepe prigonirea crestinilor care cinsteau icoanele. Ca si Constantin Copronim, Leon al V-lea a cerut argumentarea pozitiei iconoclaste si a convocat un nou sinod care sa-i sustina parerea, încercând, ca si predecesorii sai, sa uzurpe suveranitatea Bisericii. Persecutiile au fost deosebit de violente, patriarhul Nichifor al Constantinopolului si alti aparatori ferventi ai icoanelor au fost trimisi în exil, iar icoanele, cartile si vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Urmatorul împarat, Mihail al II-lea Traulos (820-829), a interzis orice discutie în legatura cu cinstirea icoanelor: ,,Noi hotarâm, în starea în care am gasit biserica, în aceeasi stare s-o si lasam. De aceea, noi statornicim ca nimeni sa nu cuteze sa-si înalte cuvântul nici împotriva icoanelor, nici pentru ele, si nici sa nu se mai auda – ca si cum acestea nu ar fi avut loc niciodata – despre sinoadele lui Tarasie (al VII-lea Sinod Ecumenic), Constantin (sinodul iconoclast de la Hieria din 754) si Leon (sinodul iconoclast local 815, Constantinopol), si sa fie pastrata o adânca tacere în legatura cu icoanele”. Prin urmare, doctrina religioasa oficiala a statului continua sa ramâna cea iconoclasta: în biserici, sfintele imagini, daca acestea mai existau înca, erau asezate cât mai sus, iar tinerilor li se insufla în scoli dispretul fata de cultul icoanelor, ca fata de un produs al ignorantei.

Fiul sau, Teofil (812-842, împarat între anii 829-842), ultimul împarat iconoclast, s-a straduit din toate puterile sa reînvie dogma iconoclasta si i-a persecutat, prin metode brutale, pe sustinatorii cultului icoanelor, în primul rând pe monahi. În anul 833, el emite un decret care viza mutarea unor mânastiri în afara orasului.La moartea lui Teofil, sotia sa, Teodora (împarateasa între anii 842-856), a fost proclamata împarateasa-regenta pe lânga fiul ei nevârstnic, Mihail al III-lea. Sprijinita de nobilimea constantinopolitana, ea a început imediat pregatirile pentru restabilirea cinstirii icoanelor. Ca urmare, la 4 martie 843, la Constantinopol, a fost convocat un sinod ortodox local, care a reconfirmat hotarârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, iar la 11 martie s-a anuntat triumful deplin al cultului icoanelor. De asemenea, sinodul l-a înlocuit pe patriarhul iconoclast Ioan Grammaticul (837-843) cu Meftodie († 846) si a stabilit sarbatorirea triumfului Ortodoxiei în prima duminica din Postul Mare, când icoanele sunt cinstite si astazi.Înca de la începuturile iconoclasmului, apologetii Ortodoxiei au luat pozitie fata de acesta, considerând lupta împotriva lui o adevarata marturisire a credintei în Hristos. Ei au înteles ca iconografia este strâns legata de dogma hristologica, icoana fiind un garant al Întruparii Mântuitorului si, de aceea, Biserica afirma ca negarea icoanei lui Hristos echivaleaza cu negarea Întruparii Sale, a patimirii Sale si, deci, a întregii iconomii a mântuirii. Asadar, prin pozitia sa fata de iconoclasm, Biserica apara însasi dogma fundamentala a crestinismului. Însa influenta ideologiei iconoclaste depaseste hotarele ereziei combatute în secolele VIII-IX. Se poate vorbi de o permanenta a iconoclasmului, ce a luat diferite forme de-a lungul timpului, câteva exemple fiind albigenzii din Franta medievala, iudaizantii Rusiei secolului al XV-lea si, nu în ultimul rând, protestantii. Reactionând fata de abuzurile clerului catolic al Evului Mediu, protestantii au încercat sa purifice Biserica de ceea ce au considerat a fi cauzele care au condus la un asemenea efect.

Din nefericire, necalauzindu-se dupa învataturile Sfintilor Parinti, ei au cazut în alte feluri de excese, unul dintre acestea fiind respingerea totala a icoanelor, a pictarii lacasului de cult si, în unele cazuri, chiar a crucii. Pentru a-si fundamenta pozitia, teologii protestanti si unii savanti moderni au ajuns sa recurga la argumentele si rationamentele iconoclastilor bizantini, considerând ca acestea sunt bine fundamentate, chiar inatacabile.

Iconoclasmul din primul mileniu crestin a fost un act nelegitim, o interventie a puterii laice în problemele Bisericii, dar pentru iconoclasti, supunerea Bisericii în fata statului era un principiu ,,sine qua non”: ,,Eu sunt împarat si preot”, scria Leon al III-lea. Imixtiunea statului în învatatura Bisericii s-a repetat în istoria popoarelor ortodoxe, cel mai recent caz fiind cel al regimului comunist, care, pur si simplu, a trasat linia dupa care Biserica urma sa propovaduiasca ateismul.

Iconoclasmul contemporan. Noi forme de manifestare

În prezent, în România postcomunista, în curs de integrare în Uniunea Europeana, se pune din nou problema imixtiunii puterii laice în învatatura Bisericii. Acest lucru nu este surprinzator, daca luam aminte la evolutia societatii occidentale si tinem cont de faptul ca România se straduieste sa se alinieze la standardele europene în toate domeniile de activitate, politic, social, economic etc, cu efecte nebanuite în plan religios.

Astfel, desi din punct de vedere politic, social, economic, societatea occidentala corespunde, macar si în parte, cerintelor guvernantilor sai, ea este bântuita de o descrestinare accelerata, confruntându-se cu fenomene care ataca atât forma, cât si fondul crestinismului. Se fac simtite tendinte de îndepartare a simbolurilor religioase (icoane, cruci) din spatiile publice, de pe steme si embleme oficiale etc, ca si din portul crestinului în locuri publice, de modificare a denumirilor sarbatorilor crestine si a formulelor de felicitare pentru aceste sarbatori, de scoatere a numelui lui Dumnezeu din juramintele militare si chiar din brosurile de prezentare ale unor tari crestine, de modificare a destinatiei lacasurilor de cult etc.

Pe fondul alinierii României la standardele europene si, prin aceasta, la conceptiile si filozofiile societatii occidentale contemporane, în structurile guvernamentale si neguvernamentale românesti îsi fac aparitia organizatii si asociatii menite sa implementeze noile ,,norme”.

Un astfel de exemplu îl reprezinta decizia, din luna noiembrie a.c., a Colegiului Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD), de emitere a unei recomandari obligatorii catre Ministerul Educatiei si Cercetarii prin care cere: ,,elaborarea si implementarea unei norme interne (circulara, instructiune), într-un timp rezonabil, prin care sa reglementeze prezenta simbolurilor religioase în institutiile de învatamânt public”, astfel ca acestea ,,sa afiseze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spatiile destinate exclusiv învatamântului religios” (1).

Decizia din 21 noiembrie a Colegiului Director al CNCD este rezultatul petitiilor profesorului de filozofie Emil Moise din Buzau, membru al Asociatiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”. Ultima dintre acestea, datata 12 august 2006, a determinat audierea sa de catre CNCD la 14 noiembrie, si emiterea, la 21 noiembrie, a deciziei acestui for.

În aceasta petitie, Emil Moise cere ,,retragerea simbolurilor religioase de pe peretii publici ai cancelariilor, holurilor si salilor de clasa din Liceul de Arta ,,Margareta Sterian” si retragerea simbolurilor religioase din institutiile de învatamânt public din România”. Petentul afirma ca icoanele ,,pericliteaza dezvoltarea mentala, spirituala, morala si sociala atât a fetitei mele, cât si a colegelor/colegilor de clasa”, vorbind despre ,,atmosfera ostila, ofensatoare si degradanta pentru copiii apartinând altei confesiuni decât celei careia îi apartin simbolurile religioase”.

Emil Moise considera ca prezenta simbolurilor religioase în scoli provoaca copiilor ,,suferinte directe, fiindu-le afectata dezvoltarea personalitatii si fiindu-le încalcat dreptul la o educatie echitabila”, iar ,,scolile pot deveni locuri ale conflictelor religioase”. În plus, el afirma ca ,,prin acceptarea simbolurilor religioase – în cazul nostru apartinând religiei crestin-ortodoxe – unitatile publice îsi asuma transmiterea (inclusiv) a valorilor de inferiorizare a femeilor practicate de religia respectiva” (2).

Pentru a întelege pozitia profesorului de filozofie Emil Moise fata de prezenta simbolurilor religioase în institutiile de învatamânt public, am cautat sa aflam care este sistemul filozofic la care adera. Fiind membru al Asociatiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta” (ASLC), am presupus ca împartaseste si sustine sistemul filozofic al acesteia, umanismul secular.

În ,,Declaratia de principii” a acestei asociatii, din 6 martie 2004, citim ca ASLC ,,a fost înfiintata pentru a atrage atentia asupra discriminarilor pe baza de credinta si religie, si a combate astfel una dintre cele mai rezistente forme de discriminare prezente astazi în România (…) care se perpetueaza la cote alarmante”. De asemenea, ,,manifestarea, din ce în ce mai mult, la nivelul institutiilor publice, a atitudinilor religioase constituie un obstacol redutabil pentru modernizarea tarii”. În concluzie, pentru a elimina din societatea româneasca aceste forme de discriminare, asociatia propune ca solutie ,,promovarea valorilor umanismului secular” (3).

Ce este umanismul secular – ideologie pe care o sustine ASLC ca solutie pentru problemele României ? Dupa Manifestul Umanist III, succesor al Manifestului Umanist din 1933, umanismul este ,,filozofia de viata progresista care, fara a implica supranaturalul, afirma capacitatea si responsabilitatea noastra de a trai vieti morale, tinzând spre împlinirea proprie si aspirând la binele umanitatii” (4). Prin urmare, umanismul secular ,,se opune tuturor formelor de credinta ce cauta justificare supranaturala în favoarea propriilor valori”, si în primul rând împotriva credintei crestine, deoarece sustine ca ,,nu credem ca este moral sa botezam copii sau sa impunem crezuri religioase unor tineri ce nu sunt capabili sa consimta”.

De asemenea, ,,ca umanisti seculari suntem în general sceptici fata de supranatural. (…) Suntem neîncrezatori fata de opiniile traditionale asupra lui Dumnezeu si a divinitatii, (…) consideram conceptiile traditionale asupra existentei lui Dumnezeu ca fiind fie lipsite de sens, fie nedemonstrate, fie tiranice. (…) Respingem divinitatea lui Iisus, (…) nu acceptam ca fiind reale interpretarile Vechiului si Noului Testament (…) oricât de importante ar fi din punct de vedere literar. (…) Viata morala poate fi traita si fara iluziile nemuririi si reîncarnarii” (5).

Acestea fiind zise, pozitia domnului Emil Moise este lesne de înteles. Faptul ca el adera la filozofia umanismului secular si doreste ca societatea româneasca sa-i împartaseasca viziunea asupra vietii nu constituie o problema, nici o infractiune sau altceva de acest gen. Însa faptul ca el se amesteca în problemele interne ale Bisericii, chiar mai mult, doreste a opera schimbari în învatatura Bisericii Ortodoxe si încearca sa faca aceasta apelând la puterea laica, aceasta este o problema, si nu una minora.

Înainte de a vedea ce anume doreste Emil Moise de la Ortodoxie, sa aruncam o privire asupra institutiei pe care si-a luat-o drept aliat în aceasta lupta nedreapta.

Precum scriam mai sus, în data de 12 august 2006, domnul Emil Moise a înaintat o petitie Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD), care s-a finalizat cu o recomandare obligatorie din partea CNCD catre Ministerul Educatiei si Cercetarii de a îndeparta simbolurile religioase din institutiile de învatamânt public. CNCD este o institutie publica, aflata în subordinea guvernului României, cu personalitate juridica, abilitata sa investigheze, sa constate si sa sanctioneze contraventiile prevazute de Ordonanta guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare.

Aceasta institutie, înfiintata în 2001, prin hotarârea de guvern 1194/2001, are rolul de a combate si sanctiona toate formele de discriminare din România, inclusiv pe baza de gen, orientare sexuala, nationalitate, rasa, etnie, religie, limba, vârsta, categorie sociala, dizabilitate, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, sau apartenenta la o categorie defavorizata, de a forma si de a informa societatea româneasca pentru eliminarea discriminarii si promovarea principiului tolerantei.

,,Rasfoind” site-ul CNCD, ca si diversele articole scrise de domnul Emil Moise, am observat, nu cu surprindere, unitatea de vederi a celor doua parti în ce priveste învatatura Bisericii Ortodoxe. Astfel, regasim în paginile cartilor editate de CNCD ideea ca învatatura ortodoxa este discriminatorie fata de minoritatile sexuale, ca si fata de femei etc. Aceleasi idei sunt vehiculate si de Emil Moise, în articole precum ,,Relatia Stat-Biserica în privinta educatiei religioase în scolile publice din România” (6), ,,Interpretarea Bibliei, sursa a discriminarilor în practica religioasa. O analiza de gen a trei dintre practicile religioase crestine din România” (7).

Ce-am putea sa credem citind cele scrise mai sus ? Ca persoane ca Emil Moise sesizeaza foruri de stat, care detin puterea laica, în scopul de a soma Biserica Ortodoxa sa renunte la ,,formele de discriminare” care exista în învatatura sa. Astazi doar am fost anuntati ca aceste doua parti, neguvernamentala (Emil Moise, ASLC) si guvernamentala (CNCD), s-au sesizat de ,,problemele” pe care le are Ortodoxia cu drepturile omului, mâine vom fi somati sa ne aliniem si, prin urmare, sa ne conformam conventiilor si tratatelor internationale pe care România le-a semnat.

Aceasta prima ,,descindere” în viata noastra religioasa, de îndepartare a simbolurilor religioase din scolile publice, pare a fi doar primul pas pe calea catre izgonirea Ortodoxiei din România. Însa noi forme de manifestare a iconoclasmului îsi fac simtita prezenta. Astazi ni se cere sa îndepartam icoanele din scolile publice, mâine sa eliminam disciplina Religie din programele scolare, simbolurile religioase de pe însemnele oficiale, vesmintele clericale si monahale ca, din aproape în aproape, sa ni se ceara sa modificam învatatura ortodoxa în dogmele ei fundamentale ca, în fapt, sa anihilam esenta ei mântuitoare.

Iconoclasmul a avut dintotdeauna rolul de a îndeparta învatatura ortodoxa, pe care icoana o întruchipeaza si înfatiseaza, în scopul de a pune, în locul ei, o alta filozofie. Icoane pot fi sfintele imagini, crucea, prin urmare, orice fel de simbol ortodox, vesmintele bisericesti si, mai presus de toate acestea, oamenii (8). Dar cu ce se doreste a fi înlocuite aceste icoane ale Ortodoxiei ? Ce filozofie doresc sa promoveze oameni ca Emil Moise ? Zice-se umanismul secular.

Noi îndraznim sa afirmam ca, de fapt, este vorba de un neo-pagânism, care se închina la ratiunea umana, ca suprema valoare universala, iar drepturile omului umplu panteonul lui. Însa, înainte de a ajunge în ultima halta, neo-pagânismul, România trebuie sa traverseze o perioada de descrestinare, în care se va urmari calcarea în picioare a tot ceea ce înseamna ortodox.


Anexe (documente atasate:

CNCD – Culegere de jurisprudenta, fragment; Hotarari [pdf]
CNCD – Lupta impotriva discriminarii, fragment [pdf]
Emil Moise – Interpretarea Bibliei, sursã a discriminãrilor în practica religioasã. O analizã de gen a trei dintre practicile religioase crestine din România, in JOURNAL for the STUDY of RELIGIONS and IDEOLOGIES [pdf]
Emil Moise – Relatia Stat-Biserica în privinta educatiei religioase în scolile publice din România, in JOURNAL for the STUDY of RELIGIONS and IDEOLOGIES [pdf]
Finantari Programul Matra-KAP al Ambasadei Regatului Tarilor de Jos pentru societatea civila din Romania si CNCD [doc]


Note
[1]. http://www.cncd.org.ro/ – Comunicat de presa al Colegiului Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, Bucuresti, 21 noiembrie 2006.
[2]. http://www.humanism.ro/ – Petitia adresata Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, privind retragerea simbolurilor religioase din unitatile publice de învatamânt, 12 august 2006.
[3]. http://www.humanism.ro/ – Declaratia de principii, 6 martie 2004.
[4]. http://www.humanism.ro/ – Manifestul umanist III – succesor al Manifestului Umanist din 1933.
[5]. http://www.humanism.ro/ – O declaratie a umanismului secular. Publicata în 1980 de Consiliul pentru Umanism Democratic si Secular (acum Consiliul pentru Umanism Secular).
[6]. Articol aparut în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 7, Spring 2004
[7]. Articol aparut în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 6, Winter 2003.
[8]. Omul este, potrivit învataturii ortodoxe, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. În ,,Tratat apologetic contra celor care ataca sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,O alta icoana este omul, creat de Dumnezeu prin imitare, precum zice Scriptura: ,,Sa facem omul dupa chipul si asemanarea noastra” (Facerea 1, 26). ,,Iar dupa cum Tatal, care este minte, Fiul, care este Cuvântul, si Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, tot astfel si mintea, cuvântul si duhul formeaza un singur om”.

 

Postat in articole | Nu sunt comentarii »

Leave a Comment

Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.

TRAFIC TRIPUL - Directo Web