Salvaţi Icoanele Copiilor! - împotriva discriminării majorităţii

Teodor Baconsky: Jos icoanele?, Dilema Veche, nr 149/01.12.2006

“Zugravirea” divinului a devenit posibila si pastoral dezirabila gratie întruparii Cuvîntului. Asa suna - în termenii de azi - vechea hotarîre a Sinodului VII Ecumenic (tinut la Niceea, în 787). Prin acea învatatura, sanctionata dogmatic, Biserica înca unitara a pus capat unui conflict cunoscut în istoria sa drept “criza iconoclasta”. Certurile pe aceasta tema au aparut înca din primele secole. Epifaniu de Salamina era “iconoclast”. Ioan Damaschinul a fost “iconodul”. Cînd bazileii însisi au pus la îndoiala cultul icoanelor, Bizantul a luat foc. Disputa nu era nici pur teologica, nici pur estetica. Avea o dimensiune psihologica (omul e mai sigur pe el daca nevazutul capata un chip). Avea si o latura politica, pentru ca puterea vrea nu doar reprezentanti, ci si reprezentari.

În arta religioasa, ortodocsii au ramas la doua dimensiuni. Occidentalii au admis pe deasupra statuarul hagiografic. Mai tîrziu, protestantii s-au întors la iconoclasm, abolind orice înfatisare, fie ea icoana, statuie de sfînt sau crucifix. O mare parte din aceasta mostenire a cimentat mentalitatea laicismului modern si revolutionar. De la 1789, pîna la distrugerile republicane din Spania razboiului civil si persecutiile staliniste, europenii au tot casat “idoli”, pe care i-au înlocuit cu mai sanatoasele dictaturi omenesti.

Am rezumat brutal doua milenii de controversa pe marginea imageriei sacre, pentru a le aminti cititorilor ca recentul scandal românesc pe tema “afara icoanele din scoli” nu e originala. În ultimii ani, ea a fost repusa pe tapetul public si prin Franta (afacerea “fularului islamic”) sau aiurea. Doua sînt tezele: una care zice ca scoala e spatiu public, aconfesional, neutru si golit de orice aspiratie spirituala. Alta care sustine contrariul, si anume ca prezenta icoanelor sau a crucifixelor în scoli genereaza o binevenita stare de pietate, cumintenie si respect, deloc nepotrivite într-o natiune cu o confirmata si zdrobitoare majoritate de insi credinciosi.

Problema a fost mestecata la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, sesizat de falanga militanta a ongismului politiceste corect. I s-au dat replici dinspre Biserici si Culte, dar si din cercurile intelectuale care nu se rusineaza nici cu Iisus Hristos, nici cu patrimoniul crestinismului. O sa anticipati situarea mea de partea ultimilor. Aveti dreptate. Nu mi se pare ca iconoclastul domn Emil Moise (a carui “scînteie” a provocat incendiul mediatico-institutional) are dreptate atunci cînd compara icoana Maicii Domnului cu tablourile lui Ceausescu. Religia nu e bagata pe gîtul nimanui. Elevii se pot declara atei. Parintii pot alege ca ei sa nu mearga la orele unde se vorbeste despre Dumnezeu, despre relatia lui cu omenirea si despre revelatia crestina. E abuziv sa asimilezi credinta unui tînar cu îndoctrinarea marxist-leninista. Experienta religioasa se naste din libertate, nu din necesitatea doctrinara proclamata fara drept de apel.

Ca ortodoxia - sau alta confesiune - e liber aleasa sau respinsa se vede foarte bine printr-o demonstratie a contrario. Tot mai multi elevi se închina la cultul tehnologiilor, sacrifica pe altarul MTV si slujesc, nestînjeniti de vreo pedagogie desueta, ca mici preoti ai consumismului mai mult sau mai putin halucinogen. Exista contra-tendinte, mode tiranice subsumate unui mainstream international care se alimenteaza din ideologii neopagîne (New Age, Waldorf, scientologie etc.) si nimeni nu a denuntat, în aceasta zona, riscul instrumentalizarii sau al manipularii constiintelor. Taman icoanele, batrînestile icoane ortodoxe, au stîrnit mînia puristilor, de parca protestul lor ar prefata o lume libera de constrîngeri si nu o alternativa cel putin la fel de “presanta” si “discriminatorie”.

Eu sper ca exponentii “institutiilor abilitate” si politicienii sa nu apere icoanele din populism ortodoxist, ci de dragul unei traditii pe care chiar o respecta în inima si mintea lor. Mai ales ca nu de pacate ducem lipsa, ci de iertare si buna întelegere.