Salvaţi Icoanele Copiilor! – împotriva discriminării majorităţii

Către,

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

DOMNULE PREŞEDINTE,

Faţă de petiţia domnului Emil Moise referitoare la afişarea simbolurilor religioase pe pereţii publici ai unităţilor de învăţământ, vă comunicăm următoarele:

Revoluţia din decembrie 1989 a fost realizată în numele libertăţii, inclusiv al celei religioase şi de conştiinţă. Faţă de faptul că regimul comunist a încercat, în conformitate cu propria ideologie, să scoată religia din spaţiul public, reacţia poporului român în acele momente a fost de readucere a credinţei în viaţa de zi cu zi. Acest fenomen nu constituia pentru autorii lui un element de inovaţie, ci de restaurare, de întoarcere la o tradiţie întreruptă abuziv de către regimul comunist. Printre gesturile privite ca exprimând pe deplin libertatea nou dobândită a fost şi înălţarea de monumente amintind de jertfa eroilor revoluţiei, având conţinut explicit religios, unele fiind chiar locaşuri de cult (Biserica Eroilor Revoluţiei din Bucureşti şi cea din Timişoara etc.)

Aşezarea icoanelor şi a crucifixelor în şcoli, precum şi în alte instituţii ale statului, a constituit deci atât un omagiu pentru jertfa revoluţionarilor, cât şi o modalitate de manifestare a libertăţii şi a revenirii la o îndelungată tradiţie. Gest spontan, fără a fi determinat de reglementări normative, a fost menit a înlocui însemnele comunismului din şcoli, aşezând în spaţiul rămas astfel liber nişte însemne fără conotaţii politice şi care să exprime cel mai evident ruptura faţă de trecut.

Simbolismul strict religios nu a avut un caracter determinant nici un moment, respectivele însemne neavând o destinaţie cultică, nefiind obiect al venerării din partea prezumtivilor credincioşi. Ele au avut, după cum am arătat, o simbolistică legată de libertate, precum şi o puternică simbolistică naţională, fiind considerate expresii ale patrimoniului spiritual şi cultural al României.

Există în toate statele lumii o simbolistică ce îşi are originile în istoria respectivului stat sau popor, la care nu s-a renunţat nici în perioada contemporană, neconsiderându-se că intră în conflict cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Astfel, în însemnele oficiale ale unor state precum Danemarca, Suedia, Marea Britania, Grecia etc. crucea ocupă un loc central, fiind prezentă inclusiv pe drapelul de stat. Şi stema României are reprezentat vulturul cu crucea în cioc, iar imnul naţional, ce constituie un simbol pentru mai multe momente de deşteptare naţională a poporului român, inclusiv revoluţia din decembrie 1989, vorbeşte de „preoţi cu crucea în frunte, căci oastea e creştină”. Aceasta nu constituie o atitudine de opoziţie faţă de anumite culte, ci doar elemente cu caracter cultural şi istoric ce alcătuiesc identitatea poporului român, raportându-se nu numai la prezentul acestuia, ci şi la trecut.

Simbolurile şi obiectivele religioase, prin însăşi istoria ţării, sunt foarte prezente în spaţiul public românesc. Astfel, crucea este prezentă şi în exteriorul locaşurilor de cult, pe turlele şi pe clădirile bisericilor, iar multe biserici sunt pictate pe exterior cu diferite reprezentări religioase. Continuarea firească a logicii petentului ar antrena în mod necesar eliminarea acestor simboluri din aceste spaţii care nu au un caracter strict privat, ceea ce nu s-a întâmplat în nici un stat european decât în perioada comunismului în Uniunea Sovietică sau Albania.

Disputa privind prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice nu constituie o noutate pentru spaţiul european. În Italia au fost date câteva decizii ale instanţelor în această privinţă; asemenea şi în Germania sau Elveţia. Soluţiile ce s-au pronunţat nu au impus însă mutarea simbolurilor religioase din aceste spaţii publice. Cea mai recentă soluţie dată într-o situaţie asemănătoare a fost pronunţată de Consiliul de Stat din Italia (Hotărârea nr. 556 din 15 februarie 2006), în care s-a statutat că prezenţa crucifixelor în şcolile publice nu constituie o discriminare faţă de non-creştini, ci simbolizează în primul rând o tradiţie culturală şi naţională. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de petent nu are nici o legătură, decât eventual vag tangenţială, cu subiectul în discuţie şi realităţile româneşti.

Considerăm că toleranţei pe care trebuie să o manifeste majoritatea faţă de minoritate trebuie să îi corespundă o toleranţă manifestată de către minoritate faţă de majoritate, toleranţă la care însuşi autorul memoriului face apel.

Patentul recunoaşte deasemenea că „bazele unei societăţi democratice constau în căutarea continuă a unui echilibru între drepturile fundamentale ale fiecărui individ.” (p.4) Din acest motiv, al căutării căii de mijloc, excesele trebuie eliminate din calculul soluţiilor ce se adoptă. Argumentele aduse de petent denotă o sensibilitate excesivă, care, devenită normativă sau validată de organele statului, ar putea antrena excese din partea altor pături ale populaţiei, ce s-ar considera atinse deasemenea în drepturile lor fundamentale.

Cât priveşte subtitlul privind inferiorizarea femeii, nu se face nici o argumentaţie în prezentul memoriu şi nu rezultă că s-a intenţiona investirea Consiliului şi cu analizarea acestei problematici, constituind doar un argument pentru dezbaterea principală. În măsura în care acele simboluri explicitează o poziţie de inferioritate a femeii şi constituie astfel un îndemn în acest sens, respectivele simboluri ar putea fi analizate din această perspectivă. Nu avem însă cunoştinţă despre existenţa unor astfel de simboluri.

În concluzie, considerăm că, în principiu, afişarea simbolurilor religioase pe pereţii publici ai unităţilor de învăţământ nu constituie o încălcare a drepturilor şi libertăţilor altor persoane care să impună eliminarea lor, soluţie care nu a fost adoptată în nici unul dintre statele europene cu tradiţii similare celor româneşti.